Resturi

Mi-am pierdut îndemânarea pentru că adesea când îmi vine să scriu mai bag un episod de How I Met Your Mother sau de un random Being Erica sau pur şi simpul aleg să îmi verific pentru a mia oară ferma numărul doi de pe Facebook şi îmi repet că e ultima dată când mă joc. Oamenii care au ceva de făcut spun că astea sunt nişte copilării, că îţi pierzi vremea şi în mare parte au dreptate, dar mai mult decât o copilărie este o adicţie, un soi de evitare a confruntării propriilor tale probleme. De fiecare dată când vreau să scriu nu mă gândesc decât la faptul că iar vorbesc degeaba...ca şi acum... În fine.
În ultima lună de zile am avut mai multe dileme, frământări şi am tot vrut să scriu despre ele, dar m-am aruncat asupra altor metode de terapie care îmi dau falsa impresie că funcţionează.
Una dintre dileme şi cea mai dificilă este De ce îşi ţin rapperii pantalonii când cântă? De fapt, nu e faptul că îşi ţin pantalonii cât e gestul de a duce mâna acolo..acolo de unde vine puterea şi probabil este un soi de avertisment pentru inamici...sau rivali (ca să nu fie totuşi atât de dramatic). Şi de la rapperi se extinde la mulţi bărbaţi care cântă alte genuri muzicale. Şi mă amuz că un tenor nu şi-ar duce mâna la p*antaloni pentru a exprima ce exprimă muzica lui şi atunci mă gândesc că trebuie să aibă legătură cu mesajul melodiei/genului.. Şi deci rappul, fără gesturi, nu ar avea acelaşi mesaj? Logic. Atunci vreau să ştiu...şi rapperiţele exprimă putere când se apucă de f*ermoar?

Te ador

Te văd la magazin, cu dulceaţa ta în aer mă ademeneşti, te vreau, să fii a mea şi numai pentru mine, să nu te împart cu nimeni, să îţi acopăr toate defectele cu frişcă... Eşti caldă, eşti dulce, te scurgi printre degetele mele, te iau de pe masă, te strâng uşor şi te trântesc în dormitor, mă-ntind în pat şi te ţin în mână, mă-ntreb dacă nu cumva ar trebui să te termin, dacă nu cumva ar fi timpul să te dau gata...mă tăvălesc de plăcere când te gust, deşi aş fi vrut să te mai răcoresc niţel, să te mai pregătesc înainte de a te devora. Mă gândesc la iubitul meu şi mă întreb dacă şi lui îi produci aceeaşi plăcere. Dar nu e timp să ne gândim la alţii decât la noi pentru tu eşti atât de mică şi te termini atât de repede. Doamne! Ce bine miroşi! Pielea ta e atât de fină, iar pulpele tale sunt cărnoase, îmi plesnesc în fălci când pe nerăsuflate le sorb. Te ador...tu ştii? Eşti fructul meu interzis. Şi de te-aş putea păstra o veşnicie tânără, neatinsă, neîncercată, aş face-o, dar nu mă pot abţine. Mi-e ruşine cu mine....mă gândesc numai la tine şi aş vrea să-mi spui ceva... Necuvintele tale mă îmbărbătează totuşi pentru că în fiecare dimineaţă...îmi amintesc de coaja ta rigidă pe care am străpuns-o cu o seară înainte când nervoasă ţi-am spus: Gata! Nu mai pot! Te mărit cu mine!

Micuţa mea portocală :)

Pentru tine...

Pentru tine am luat nişte ciocolată cu zmeură pentru că îţi place foarte mult. Pentru tine mi-am tuns părul. Pentru tine am învăţat să calc nişte cămăşi pe care, apropos, le-am pus în şifonier ca să nu se prăfuiască până le îmbraci tu. Pentru tine am învăţat să gătesc ciorbică ca să te simţi ca la mama acasă. Pentru tine am pus nişte castraveţi la murat să îţi dau când mai vrei altceva cu piure. Pentru tine am spălat nişte chiloţi să îi ai curaţi când te duci la sală ca să nu facă mişto de tine colegii tăi. Pentru tine am învăţat să cânt la chitară să semăn cu nu ştiu ce artistă care îţi place. Pentru că mi-ai spus că-ţi place am citit romanul ăla pornache cică să mai iau şi eu nişte lecţii că vrei lucruri interesante. Pentru tine mi-am făcut buzele roşii că ai spus cândva că femeiele cu buze roşii sunt cele mai senzuale. Pentru tine m-am dus la fitness că ai spus că am făcut burtică. Pentru tine am închiriat costumul ăla să ne simţim mai aventuroşi. Pentru tine am fost la meciul ăla pe stadion când era să ne luăm bătaie. Pentru tine am învăţat să tac când tu vorbeşti. Pentru tine am pozat la cinci dimineaţa ca să faci tu colajul ăla pe care nu l-ai mai terminat pentru că ai făcut altceva mai important pe care eu oricum l-am înţeles pentru că admir ce faci tu. Pentru tine zboară timpu greu când îl petrecem împreună. Pentru tine mi-am vândut aparatu ca să îţi poţi lua telefonu ăla super şmecher. 

Şi pentru mine.. mi-am luat nişte cercei de la Hippie şi am băut o cafea cu fetele.

ce nu fac fetele pentru băieţi...oare spun?

Clubul Ţăranului Român

(un desen abstract cu-n fel de ochi pătrat şi nişte linii-puncte şi alte lucruri mărunte)

şi apoi nişte gânduri
pe o terasă maro
cu nişte tipi angros
visează la liceu
când era ceva mai greu
cu fetele de la alte clase
când umblau golaşe, rase
rase-n cap ca schiller
şi purtau chiloţi pe şină.
ciu!ciu! în curu lor
venea şi pleca mereu. 

(2.07.2012)

Mediocritate

Mărunt şi mic şi neînsemnat mă simt, deşi la feminin s-ar putea de 10 ori mai bine, dar genitiv vorbind, nimic nu-mi aparţine. Negaţia este prietena mea cea bună, afirmaţia mă vizitează şi-o ţine-ntruna "Viaţa e frumosă când ştii cum s-o trăieşti". Ce e cu aberaţia? Ea se-ascunde mereu în afimaţie.
Şi-ncep mereu: nu cânt, nu scriu, nu desenez, nu pictez, nu fotografiez, nu public, nici măcar privat... eu pre şi dau în acelaşi cuvânt şi confecţionez idei cu care să inspir şi visez că ele vor fi de bun augur cuiva, cândva.
Da, eu visez mai bine ca oricine, imaginez lumi care au existat cândva în Universul meu propriu, strict universal, lateral, paralel. Înţelegi? Sunt un nimeni cu diplome. Sunt diplomată. Mă saturez în nuanţe bleu sau bleo sau bleah!
Nu dansez decât pe loc, în paşi rapizi de stat pe loc. Alerg în fiecare gând pe care îl am şi mă grăbesc să câştig competiţia creierelor bogate în oxigen...şi informaţie.. din cărţi. Da, cărţile...pe care le-am citit, le-am inventariat astă vară. Obsedaţii, victimele, frustraţii şi neiubiţii sunt personajele care mi-au furat inima. Femeile slabe, plângăcioase şi inapte le-am nimicit în creierul meu bogat în oxigen. Inapte de-a-şi trăi vieţile fără să depindă de bărbaţi. Bărbaţi care...nu le iubesc sau care le iubesc şi umblă cu alte femei cu explicaţia "tocmai pentru că te iubesc, nu sunt serios cu alte femei".
Nu ţin prelegeri la facultăţi sau pavilioane unde să fiu interesantă şi apreciată pentru inteligenţă...

Sunt mediocra de la metrou incapabilă să-şi schimbe singură viaţa. Incapabila care aşteaptă accidente la metrou care să îi marcheze existenţa. Fricoasa care tremură pe trecerea de pietoni sperând ca o maşină să-i schimbe expresia feţei. Sunt prinsă în rutina mediocrităţii şi imposibilităţii de a lua hotărâri ferme. Asta sunt. Femeia care întoarce spatele mâinii întinse. Şi mă simt ca naiba.

Călătorie la Ghişeul nr.1

De jos în sus, de la balerini şi până la fustiţa scurtă ce-i subliniază posteriorul nici bombat, nici plat, admir. Parte din rochia ei este prinsă cu o cureluşă şi mă face să mă gândesc ca un copil alăptat de sân gustos de mamă sănătoasă, la poveştile cu care mă adormea şi vrăjea, sperând poate că-ntr-o zi voi deveni un cavaler să cuceresc un alt sân de mamă..mai gustos. Sânii fluşturatici respiră de dincolo de volănaşe şi nu ştiu dacă e copilă sau doar inocentă. Gâtul...Ah! hliup! Buzele roşii vorbesc fără prea mare greutate, parcă ne cântă  despre o viaţă marină, acvatică, adâncită în splendoare naturală...verdele ochilor îmi anunţă zâmbetele şi tristeţile. Părul îi alunecă uşor pe spate şi cred că este vinovat pentru acei fiori ce-i fac pielea de găină pentru că eu nu pot să-mi asum o asemenea vină. Ah! Ce fată suavă! Când întinde mâna, clişeic mă duc cu gândul la acele statui ale nimfelor ce arată spre locuri ascunse în pământ...Degetele lungi până în vid... E vară, e iarnă, e acum, atunci...oricând, ea e sublimă. Şi când nu e, o compun şi o descompun doar pentru a o recompune la loc. Ea e în mintea mea şi numai pentru mine, căci în realitate... eu sunt femeie, ea e femeie, şi ne anulăm reciproc.

going to a bad place

toamna îmi pare că am ascultat toată muzica existentă pe lumea asta. toamna mi se pare că oraşul e plin de cafenele şi ceainării, dar când le caut nu găsesc nici una. toamna îmi amintesc de anii de facultate mai mult ca oricând şi mă apucă o panică îngrozitoare...în capul meu, încă mai am examene de dat....
toamna...mă îndrăgostesc. de toată lumea. totodată, mă izolez, de toată lumea. sunt permanent ciudată...deşi eu mă consider vizibil deranajată de monotonia gândirii mele.
toamna vreau să fac parte din tot soiul de lumi: vreau să compun cântece pe care să le cânt în faţa unui public de un miliard de oameni; vreau să scriu cel mai tare roman care s-a scris vreodată; vreau să fac artă şi tot ce înseamnă asta; vreau să fiu fotomodel pe podium şi să prezint colecţia toamnă-iarnă;
toamna plec...la început plecam la mare. acum plec în alte ţări. în momentul ăsta aş pleca în ţările nordice..îmi imaginez că discotecile de acolo difuzează mai mult electro-tehno-zgomot decât oricare club de la noi. probabil că mă înşel.
......
toamna...ascult...altceva...toamna mi se rupe firul.
toamna asta, mai mult ca în celelalte, mă apucă dezamăgirile..că nu am realizat destule, că nu am luptat destul, că nu am învăţat destul, că nu am iubit destul, că nu am avut grijă de mine destul...că am doar douăşpatru şi mă simt...altfel...
toamna....mă împinge-n melancolie....    nici nu mai vreau să scriu....nici nu mai vreau să citesc.....pentru că toamna...ia prea mult din mine.

Psihoză

abia aştept să vină iarna
abia aştept să fie frig
abia aştept să-mi pierd vocea
abia aştept să nu te strig
printre nămeţii fumurii.
abia aştept să pleci
abia aştept să sufăr după tine
abia aştept să abia aştept
să te nu te mai aştept
printre nămeţii fumurii.
abia aştept să creier
abia aştept un sens
abia aştept un rost
ros de câini
abia aştept să-mi fie rău
abia aştept să tremur
ca la halloween
când abia aşteptam
să sar pe pat cu tine.
abia aştept un tot
ca să pot scrie
despre cum abia am aşteptat
.
.
.
.
.
rt
ft
âct
.
.
nm
mm
 .......................... nimic.

Deranjez?

Paşii ei hotărâţi pe marmura crăpată sunau precum un concert confuz susţinut într-o morgă. Monstrul pe care îl avea alături zăbălea peste florile moarte ale cimitirului de pe Bulevardul Unirii. Mergeau încet, unul lângă altul, parcă plănuind o crimă grotescă care necesita nervi de oţel. În jurul lor se preumblau cadavrele zilei care erau diferite şi mult mai periculoase decât cele de noapte. Genele ei fluturau pasiunea, capcana şi preludiul. Buzele ei murmurau adieri calde de cuvinte. Mişcările şoldurilor ei hipnotizau. Coti pe alee gândindu-se să scurteze un pic drumul. La colţul privirii ei se afla o umbră diformă ce o aştepta să iasă dintre copaci. Cu chiloţii jilavi, cu mâinile întinse către sânii ei, cu privirea umedă, o aştepta să ajungă în dreptul lui astfel încât să nu pară agresiv dacă i-ar fi tăiat calea. Se auzi un ecou de cuvinte care părea că ar veni dinspre el. Ea nu auzi nimic. Fiara de lângă ea rumega liniştită oasele rămase. Ea ridică din sprânceană, văzând insistenţele umbrei şi ceru:
"Poftim?" Literele cuvîntului se legară atât de bine că făcură întrebarea apăsătoare şi totodată incitantă.
Apoi, în spatele unei voci aproape şoptite, se auzi o întrebare peltică:
"Deranjez?" 
 Un surâs slab în colţul gurii, invizibil ochilor străinului aproape chel, scund, cu o sacoşă în mâna stângă, sau dreaptă, ce mai contează, cu pantalonii până sub genunchi şi care purta sandale cu ciorapi asortaţi cu tricoul în dungi orizontale ca poziţia pe care o avea în minte. Parcă luând în considerare oferta lui, ezită în a-i răspunde. Oftă şi răspunse de parcă ar fi fost evident:
"Daa", un da prelung, săltat în tonalitate care ar fi spus de fapt "Nu m-ar deranaja şi pe mine unu înalt, pletos, cu zâmbetul sculptat în dinţi, cu degetele lungi şi miros de mosc.."
Privirea-i căzu în pământ până când străinul îşi ridică pasul şi plecă la trap, deloc deranjat de această respingere, ba chiar vânând-o pe următoarea. 
Ea, continuă plimbarea târzie, îngândurată peste măsură, luând în calcul posibilitatea unei exterminări sângeroase... Dar pentru că sufletul îi era blând şi cald, zâmbi amar:
"Săracu'...măcar una mică..."

foame de creaţie

este un sentiment aparte acela când pui mâna pe taste sau pe stilou şi laşi să curgă din tine un râu plin de sens, un val continuu de cuvinte care te înlocuiesc, te dezvoltă, te amplifică şi te conturează, dar nu în sensul în care te limitează, ci în acela de a te defini. este un sentiment aparte acela de a reuşi să vorbeşti fără tine, de a reuşi să te dedublezi, să dai naştere unui copil frumos, bine educat, care să îţi aducă fericire şi mândrie.
dar când tu încetezi să mai dai naştere acestor copii, când uterul tău cerebral se usucă şi nu mai este capabil să ţină locul cald unui viitor Eminescu sau Camus...cu ce te mai mândreşti?
citeşti...

dintr-o noapte de iulie

mă dilat în univers, se întâmplă o expansiune în cutotul meu. îmi simt cerul gurii undeva în adâncul unei peşteri în care atârnă civilizaţii întregi...de oameni expandaţi.

orgasmic. nud. bucal. câteva lucruri ce nu se spun copiilor când sunt mici, dar care îi invadează când părinţii sunt la serviciu... 

mă înmulţesc prin mine, mă multiplic în molecule şi devin bucăţi ce formează un univers înterg, universul meu, eu, Eu.

tu mă priveşti, te atingi şi simţi că parcă te contopeşti cu mine când implozia de fapte se petrece spiralat, în tors, prin cord, în tot din tine şi mine, devenit noi, explodat în goi...nimeni...nu doarme la ora asta când cântă cucuvelele eu ştiu că ies din cântece, greiere de vară, cântat pe La de sus, şi eu îţi zic mai jos... ah! aş fugi pân’ la romană să găsesc nr.19 şi să-i spun lu Nicu’ foarte sus şi foarte jos, cânt din dos.

cutreier. şi-aş mai scrie.poezie.dar mi-am pierdut literele din  ch l bru.

cutreier în somn pe păsărele şi pasarele de oraş pierdut în gemete.

visual thinker

am început să desenez

când nu am mai ştiut să vorbesc.
am tras linie
când am vrut să fug.
am colorat
când m-am îndrăgostit
am făcut colaje
când am simţit ambuteiaje
am modelat
când m-am liniştit...
am arătat cu degetul
când cuvântul nu mi-a ajuns...
am tăcut
când mi-a fost de-ajuns.

gânduri...după ploaie

jaluzelele mele de lemn miros a plăcinte, a clătite, a prăjitură de toamnă...
jaluzelele mele de lemn, cărora refuz să le spun storuri, miros a filme vechi, a vară furtunoasă petrecută într-o casă unde se schimbă deceniile...trec cu deniile...
jaluzelele mele de lemn miros a dragoste de mamă, a moleşeala care te ia când intri iarna în casă şi bei un vin fiert.
jaluzele de lemn cu miros universal de timp petrecut...
lemn cu miros de amintire veche, atât de veche...că nici nu mai e a ta...
miros de vecinătate...
pe blocuri
dimineţile.

Frustrări de miercuri

De când şi până când istoria se repetă? Parcă se scria în fiecare zi...şi parcă istoria se face din mers sau se trăieşte, nu se scrie. Şi ce-i cu "veşnic"?! Din moment ce nu există etern atunci de ce mai e şi veşnic?
Şi ce treabă are una cu alta? Aş vrea să înclin cuvintele în stânga, nu în dreapta şi aş vrea ca azi să meargă înapoi, să scriu mai devreme cînd aveam mai multe zis cînd începusem de fapt să scriu treaba asta fără rost....
şi se anunţa o zi plină de inspiraţie...la finele zilei, se anunţă o noapte plină de agitaţie...

pică examenele pe capul meu
şi le pic şi eu
le pic în număr par
ca să nu par mai jos
imparsibilă dovedesc
că sunt
la catalogul ceresc
al profului vieţii
*********
bieţii
stundenţii
care pierd
nopţile
alergând
pe bandă
rulantă...
bla bla
m-am plictisit
scriind
şi am început să fluier
în gând
de la 1 la 9
şi între ele
s-a aşezat un pitic
care fluiera şi el
de la 1 la 9
şi unde la mijloc m-am pierdut
şi m-am trezit
că cânt
numere impare.
amin.

poezie neterminată, nesecată

sfârcuri
ca nişte ciurucuri,
le găseşti în buzunare,
prin cărţile goale
sau în nopţile pline,
pline de măsline,
să le pui în vârf de tort,
învaţă-mă cum să le port,
pe sub bluze dantelate,
între cupe de cetate,
goale, dezbrăcate.

Postulat

Pe marginea peronului, inspir un aer cald-rece cu iz de lăcrămioare şi parcă văd că vine trenul care să mă ducă în călătoria minţii, cea în care trebuie să mă descopăr, că altfel o iau razna. Şinele se confundă câteodată cu două râuri separate care în paralitatea lor împart ceva ascuns, malefic, şi-anume o bucată de lemn care le uneşte şi le completează. Un ţiuit se-aude de departe şi dacă n-ar fi tunelul încovoiat aş putea chiar să văd luminiţa de la capătul tunelului. Chiar în clipa dinainte de a intra în staţie, mă apucă o groaznică dorinţă să sar. Să sar ca de pe stânca unui lac exotic ascuns între falnici copaci, într-o junglă unde soarele ajunge vag printre ei, unde e mereu răcoare şi plăcut. Mă simt ca-n curtea şcolii când se bat doi copii şi ceilalţi se adună şi urlă încurajator când la unul, când la altul. Eu...eu mă bat cu mine să nu fac vreo prostie, să uit cumva că briza e doar în imaginaţia mea.
În vagon...ah, în vagon e mai ceva ca-n bibliotecă, e mai mult decât la mine acasă; în vagon este ca momentul în care Neo se duce la Oracol. Sau poate ca în Inception... Cert e că înfloresc idei, mi se încrustează în minte gânduri pe care cu greu le mai scot la iveală...uit tot ce nu aş vrea să uit şi când îmi aduc aminte, le resimt ca o izbitură...şi momentul când huruie pe şine, când e întuneric peste tot în jur, când nu mai vreau să văd feţele obosite din jur, mă uit la şiragurile negre de pe pereţi şi mă întreb: chiar sunt aici? chiar călătoresc eu acum dacă jumătate din corpul meu simte altfel?
Mă întorc la puterea minţii şi mă minunez. Îmi pun totuşi o întrebare: pot să-mi implantez singură o idee care să mă facă să nu mai discern între ce e al meu şi e al altuia? Părinţii ne învaţă când suntem mici să nu luăm jucăriile altora, să nu luăm mâncarea altora, să rămânem la ce e al nostru. Când creştem tot ce facem este să luăm de la altul: atenţie, bucurie, nervi, inspiraţie ş.a.m.d. Materialul devine imaterial. Când eşti bebe ai nevoie de mâncare sănătoasă, de haine care să te protejeze. Când eşti bătrân ai nevoie de companie, de dragoste, restul...sunt aproape insignifiante. Dar dacă omul ar creşte cu ideea că totul este al lui şi că trebuie împărţit cu cei din jur? Ba mai mult, nici să nu conceapă că împarte, că de fapt împărţitul este naturalul, firescul, aşa a fost să fie.
Uşile se deschid şi chiar când eram gata să dau concluzia, să termin ideea sau oricum să îi urmez cursul mai adânc, trebuie să cobor.... Şi merg în rând cu lumea, şi mă las împinsă de coatele neatente ale altora. Mă împung ca nişte suliţe şi mă confrunt cu dorinţa de a ucide pe cineva. Aş băga mâna în persoana care tocmai m-a împins afară şi i-aş scoate sufletul ăla cu care umblă de colo-colo, singur, putred şi prost. Călătoria mea, iniţierea mea, totul se duce de râpă când soarele pătrunde pe scări precum un falus care răzbate dincolo de bariera fecioriei...Mă topeşte, mă şterge, mă uită de pe faţa pământului...

Într-o zi...într-o zi o să scriu un roman la metrou sau un eseu despre creier sau oricum o să-mi duc călătoria până la capăt şi-napoi.

Deux-pieces

Te iubesc. Adânc. Carent. Decandent. Ca şi cum aş cădea de o mie de ori într-o secundă de la mare distanţă cu viteza unui melc care urcă pe copac. Contradictoriu mie. Văd distant un zâmbet şi simt simultan o buză, moale, rece, contradictoriu. Miros stătut de păr îmbâcsit de somn şi salivă după o noapte pierdută-n căldură, imitaţie, reciprocitate. Reproduc iubirea. Ard plăcerea, facerea unui eu indubitabil irecognoscibil oamenilor. Iubesc dincolo de timp şi spaţiu, proiectat într-un paralelism sintactic. Mă-ntreb: ce este realitatea? Nu e oare o invenţie şi invenţia-realitate? Cine sunt?
Exist sau sunt doar o proiecţie a imaginaţiei mele? Sunt oare peste tot sau nicăieri? Dacă aş alege diferit n-ar fi nici rău, nici bine, dar aş avea cum să văd urmările? Fiecare clipă pe care o trăim aparţine trecutului, iar fiecare alegere pe care o facem influenţează viitorul, iar prezentul este chiar clipa în care conştientizezi, nici mai devreme, nici mai târziu. Nu înainte de a-ţi da seama, nu după ce ai făcut conexiunile, chiar a c u m. Ce e înainte de punct, e trecut. Ne întrebăm adesea dacă există viaţă după moarte, dar eu mă întreb: există moarte după viaţă? Vezi la alţii, auzi de la alţii, dar tu ştii exact că există? Ce e şi ce nu e şi cât e şi cât nu e?

Eşti cu mine sau eşti după mine?

Schimbul de noapte

"Monico, eu am 12 clase! Pe mine nu mă duce nimeni de nas, da?"

Dacă făcea facultatea, una oarecare, era maestră în a-şi da seama dacă alţii o duc de nas. Aşa mă umfla pe mine râsul ieşind de la metrou şi încercam să înţeleg: când îţi dai seama că eşti deştept? Sau e deştept cuvântul potrivit? Inteligent de ce are altă nuanţă? Eşti deştept când rezolvi o ecuaţie sau eşti deşteaptă când l-ai prins cu minciuna? Eşti deştept când ştii unde a avut loc bătălia nu ştiu care condusă de nu ştiu cine? Sau poate eşti deştept când ţi-ai dat seama că Poate altă dată înseamnă de fapt Nu?
Dacă ai făcut facultatea eşti mai deştept decât cineva care a făcut 12 clase? Eşti cumva mai deştept dacă părinţii tăi sunt deştepţi? Dacă participi la olimpiadă înseamnă că eşti deştept?
Când eşti deştept, nu te ia lumea de prost? Nu cumva cu cât eşti mai deştept cu atât eşti mai prost? Eu doar întreb, nu ştiu exact, pentru că mereu încerc să înţeleg cum gândesc alţii ca să ştiu unde să mă situez şi eu pentru că dacă ar fi după mine...foooarte mulţi ar fi trebuit să se oprească la clasa a opta. Nu pentru că sunt proşti, ci pentru că nu sunt deştepţi.

înainte de-a gândi

mi-s insuficientă

mi-e pielea indolentă

mi-e carnea rutină 

şi-s ochii rugină.

mi-e graiul turcesc

mi-e gândul muncitoresc

mi-s profană

mi-s o doamnă.

mi-s junesă

mi-s contesă

şi-s trudită

de-o ţicnită

care-mi strigă

că-s aprigă.

....
....
....

se cântă jos la parter
cu mare chef şi zel
"la multi ani cu sanatate
să trăieşti de dai pe spate"
şi în nota mea critică
unde pun accente care strică
ridic un picior rebel
şi-o tulesc niţel
pân' se potoleşte lumea
pân' mi-oi fi şi eu ca lumea!

îmi vine să tac

îmi vine să tac

înainte să-mi vină să mă ca..

..racterizez

citez

 "nu e vremea mea"

nici o cană de cafea

nu m-ar face vorbăreaţă

nici de m-aş plimba pe-un fir de aţă.

îmi vine să tac atât de tare 

încât să simt că iau cuvintele-n picioare

că alerg pe consoane

şi fac totul pe tronsoane

să tac hard-core

de mă dă la televizor

zice că fac greva foamei

când eu tac persoanei

care mi-a cerut 

să ies la păscut

să mai stăm la o şuetă

dă-o dracu de pipetă!

...mai bine tac

Gânduri necurate curăţite cumva

postesc

toţi proştii

în post

de postim 

cu toţii

proşti

un post

de ce postim?

ca să prostim

în post

un prost

că a posti

va face bine

de la prost

la şi mai post.

Mă-ntorc la vechea mea şi noua mea dorinţă,

vreau un stilou fermecat 

care să mă scoată din căcat.

Amin.

Vipassana-like

- mi-e frică de vremea asta
- cum ţi-e frică?
- nu ştiu, dar mi-e frică...
- atunci conectează-te la mine, că mie nu mi-e frică.
- nu, nu mă conectez la tine că eşti obosit.

Subway thoughts

M-am postat la metrou. Sunt afişată pe scaunele din direcţia în care mergi. Oriunde adică. Imprimeul meu se simte catifelat dintr-o singură direcţie; din cealaltă poţi să simţi limba pisicii cum îţi ia şi pielea de pe cur.
Sufăr de sindromul tourette. O dată pe lună. O săptămână pe lună. Cinci din cinci cu două. Logic, nu? Vin vremuri şi mai grele la metrou. Aş putea să găsesc o duzină de personaje pentru n romane. Ar trebui să mă mut la metrou şi asta nu e chiar atât de greu de făcut. Trebuie doar să mă pun bine cu bodyguarzii. Aş scrie cele mai tari romane. S-ar vinde ca covrigii. Şi te-ar arde la mâini când le-ai citi însetat, topindu-ţi gâtlejul şi nu ţi-ar mai veni să cobori până nu ai termina toate cele 10 pagini. Un roman în 10 pagini! Nimic prea complicat.
Dar mi-e lene. Mi-e lene să fiu grozavă. Mai bine stau la metrou şi gândesc profund la misterul din călătoriile cu metroul. Îl călăresc de la 7 ani şi nu încetează să mă fascineze. Chiar şi după ce am văzut filmul cu măcelarul care avea treabă la metrou, tura de noapte.
Aveam atâtea lucruri în minte, dar le-am uitat pe toate la metrou. Aşa îmi trebuie dacă nu mi le notez. Unele erau bune, altele mai puţin bune. Ehe...şi ce fabulam eu despre existenţa umană şi reguli, legi, manipulare şi altele de tipul ăsta.
Mai bine trag o fugă la metrou să îmi culeg gândurile. Să vă poarte duminica pe unde doriţi.

Gânduri apăsătoare de vineri

Mi-am dat seama de ceva: trăim într-o lume taaare ciudată şi întoarsă cu fundu-n sus, la propriu. În demulturi când erau părăsite de iubiţii lor, femeile spuneau "I gave my heart to you!!!", astăzi ele spun (rănite parcă în orgoliu şi..hm..) "I gave my ass to you!!!" ca şi cum cel mai de preţ lucru (care le-a rămas) este gaura curului. Why is that? Şi în această notă puturoasă am putea să schimbăm toate vorbele.

Gândeşte cu curu, nu cu mintea!
Dragostea trece prin cur!
Din cur pentru cur!
(poate nu chiar ad literam, dar merg toate atât de bine!)
Te are la cur. (ca în te are la inimă)
 Aprinde-ţi curu!
Deschide-ţi curu pentru mine!
şi multe altele

Şi poate invers ar fi ceva.. De exemplu "Inima măsii" (în loc de curu măsii), dar asta ar însemna să ne întoarcem la inimă,...ceea ce încă nu e posibil. Poate după a doua venire a lui Hristos pe care o să o născocească Biserica de undeva, să ne cureţe pe toţi de păcate, de mizerii, de atâta inimă mare.
Vă daţi seama cum se schimbă unele cântece în care inima este tema principală. Cum ar fi cântecul acela celebru cu "Inima mea bate, bate pentru tine". Vă las să faceţi substituţiile, dar întrebarea pe care o lansez este: Unde se află inima acum?

Râsul demonic

cu o singură mână, poate chiar un deget, îţi dictez cu viteza luminii nişte lucruri îngrozitoare (nu te miră, nu?): cică râsul în Biblie nu este menţionat sau oricum nu ca un gest pozitiv... şi cică s-ar spune că râsul i-a fost asociat Diavolului... alţi mari iluminaţi ar spune că dacă nu a fost menţionat nu înseamnă că Hristos nu râdea... cică râsul e diabolic... Dumnezeu se bucura, dar nu râdea. Dumnezeu era minunat, dar nu râdea. Să fie adevărat? care parte...
cică în vremea grecilor când un om murea, ceilalţi întrebau "a cunoscut dragostea?" şi cam atât conta la finalul vieţii. de ce? ce treaba are dragostea cu moartea? poate că într-o altă zi sau o altfel de zi aş avea mai multe răspunsuri, dar acum am doar întrebări... moartea. moartea? moartea. moartea!
şi noaptea...

fişi

cu iz de peşte stau pe malul mării şi fluier din acordeon cântece de dragoste şi omor
aştept din larguri
să acosteze catargul
de cheiul buzunarului meu
să mă înarmeze cu arme înrămate
în picturi renascentiste
că de aia nu-mi place mie
sau oricum
grog.

dezgustător
şi degustător
odorul mamii
stă pe nori de puf
şi degustă
o lăcustă
că doar vorba aia...

da, uneori scriu cu drag, alteori beau spume ca să iasă lapte...
şi eu urăsc când propoziţia te lasă în suspans, dar nu mai tare ca atunci când cineva îşi termină propoziţiile în notă negativă. mi se pare că te aud non-stop strigând de dincolo în propoziţii înrămate prost.

 mă repet şi repet
că nu e vremea mea, codri nu se mai bălăngăne, vântul nu mai sună, nu mai cântă nimeni, mă, du-te acasă!
 life's a bitch

Ne cunoaştem?

Metroul, noua-vechea modalitate de entertainment. Nu ai timp să mergi la muzeu: vine muzeul la tine. Nu ai timp să mergi la teatru, vine teatrul la tine. Nu ai timp nici să dormi, dormi în metrou. Nu îţi place să te uiţi la TV, îţi selectează metroul informaţia. Metroul ne salvează vieţile. Visez la metrou mai bine decât acasă.

Stăm alături de oameni pe care îi cunoaştem din vedere şi am vrea să le adresăm un cuvânt, dar nu ştim dacă ne vor întoarce spatele sau  faţa, aşa că stăm în locul nostru şi...aşteptăm staţia următoare pentru o faţă mai prietenoasă. De multe ori am tendinţa de a începe să vorbesc aşa, aiurea, cu persoana de lângă mine, să încep să îi împărtăşesc din gândurile mele, din temerile mele, dar mă înfrânez, gândindu-mă la binele celor din jur... Nimeni nu vrea să mai audă pe nimeni, mai ales dimineaţa. Mergem ca morţii preumblători, cu gurile mari cât peşterile, cu ochii lăsaţi de vise neavute, ne-mplinite şi mormăim doar ca să dăm impresia că trăim... Suntem atât de singuri unii cu ceilalţi...

Dar un metrou fosforescent, plin de imagini, de culoare şi de muzică cred că ar fi mult mai proaspăt decât tunele grele şi îmbâcsite, de lumină slabă şi rece care te facă să îţi fie frig, tot mai frig, până parcă nu mai simţi nimic.

Deşi am început într-o notă nu prea pozitivă (nu sunt eu dacă nu e aşa) sunt bucuroasă de vechiul martie plin de mărţişoare obositoare şi simpatice şi dragoste de arătat tuturor apropiaţilor, mai ales cei cu care împarţi metroul, aşa că într-un glas mai pozitiv:  

La mulţi ani, 1 Martie!      Să vă scuture primăvara de zăpadă şi să scoată ghiocelu' capu'afară!

terci

mi-e creierul terci
şi ochii varză
îs buzele-n dos
şi nasu-n metastază.

şi cânt sughit
şi plâng distins
hic!hic!
îîîîî âââââ...
e nebunie curată
în carnea mea
flashuită
cu nivea
pun steluţe de mare
ca să cânte oda marinarului pierdut
şi a sirenei de baltă.

visez
la rang înalt
de căprioară
şi de ţeavă de eşapament
în muchie de ciment
boleşte...

mânânc
rodii
scuip
broderii
ineluşe parfumate
de bleu
şi roz
şi spiceberry
şi alte culori
tecnomoderne.

e vineri...îţi vine să crezi?

Doamnei Iarnă, strada Norilor, nr. Amosferei, localitatea Cosmos

Dragă Iarnă,

Am aşteptat zăpada ta un Decembrie întreg. De Crăciun, în special, mi-am dorit să vii vijelioasă şi să mă prinzi în braţele tale, să mă laşi să mă joc în părul tău şi să tremur ţinându-te de mâna ta glaciară. Dar tu ai refuzat să apari, pesemne că ai greşit destinaţia şi ai ajuns în deşert unde nimeni nu te voia... Draga mea, în noaptea de Crăciun m-am uitat pe geam, la tine-n casă, sus între nori, şi am lăcrămat ca să-ţi dau de ştire că sunt tristă. Dar nu ai observat...Am făcut-o dinadins...se pare că şi tu...
Acum de ce ai mai venit? E prea târziu..nu te mai vreau şi nu mă mai bucură la fel...Şi totuşi...când îmi iei vederea, când mirosul tău îl simt prin scândurile geamului..prin crăpăturile termopanului prost pust...când pe stradă fleşcâi în trena ta...nu pot să nu tremur, să nu mă supun voinţei tale. Zăpadă, dragă...nu te topi pe asfaltul cald, nu te lăsa păcălită de o căldură de suprafaţă...în subsoluri, tot rece e. În ţevi, în calorifere, în pereţi subţiri vieţuieşte un frig precum microbii...
Iarnă...fii blândă totuşi..e încă devreme să apari.

De la Sf. 5...

La Ştiinţificul 10.

eh, doar sărbătoream şi eu...cândva aseară...căci postarea asta...are data de azi..pricepi?