Zâmbete, adesea false. Mulțumiri multiple pentru multele/aceleași cuvinte aranjate frumos în
propoziție/frază. Capete plecate, mustrări, rareori de conștiință, invidie și arătat cu degetul. Primul venit, ultimul servit, ultimul venit niciodată băgat în seamă sau extra-chinuit/schingiuit emoțional. Așa arată cancelaria, prin urmare așa arată clasa.
Adesea când intru în sala de curs și mă uit la chipurile elevilor, mă întreb de ce ne aflăm noi acolo, apoi îi întreb pe ei și ei știu că nu au altceva mai bun de făcut și că trebuie să-și ia niște examene, cum?, învățând, ce?, tot, dar știm sigur că niciodată să nu ne dăm bătuți de la acest
trebuie.
Deși i-am scanat doar pe marii psihologi și pedagogi, nu am ajuns niciodată să-l înțeleg întru totul pe unul măcar. Nu din lene, dar din cauza faptului că aș vrea să le știu pe toate, vreau să fiu parte și din prezent, vreau și tehnologia de acum, vreau și cunoștința, vreau tot. Însă nu m-a învățat nimeni cum să procedez așa că mă mișc mai greu pentru că o fac pe cont propriu. Dacă Școala mă deprindea cu anumite procedee, metode, eu acum nu mai pierdeam vremea pe a le descoperi. Dacă învățarea era centrată pe mine, eu mă știam bine acum. Știam cum îmi funcționează corpul, ce vreau, cum vreau să acționez și care este scopul. Abia acum încep să înțeleg.
Cu alte cuvinte, încercăm să-i educăm pe copii ceea ce noi nu am învățat și nici nu știm ce vrem să dăm mai departe (poate doar ceva vag - să fie buni ecologiști, să mănânce brânză de la țărani etc.), când în minte ținem doar citate...teorii și teoreme...
Dar tu, elevule/muritorule? Mai ai tu timp să respiri când toți vor de la tine performanță și nu-ți oferă măcar un deget de ajutor? Mai poți tu să comentezi ceva când în jur auzi numai ”învață” și la întrebare ”la ce-mi ajută” ți se răspunde numai cu ”trebuie”?
Adevărul este că nu știm. Nu mai știm la ce trebuie să învățăm pentru că statul/societatea nu vrea de la noi nimic. Vorbe mari, generalități, dar nimic concret. Mă corectez, nu vrea nimic din ce ar putea însemna progres.
Poate că nu fac prea mult sens, căci am atâtea în minte și atâtea altele în suflet că nu îmi ajung degetele și nici cuvintele și nici spațiul să le pun aici. Dar mă întreb și eu: cum să îmi mențin scopul în viață când în fața mea am un mare zid de ”NU” și alte derivate (nu se poate, nu acum, nu așa, nu știi tu, nu înțelegi tu).... și mulții înțelepți vor avea alte mari citate cu care să mă învețe...
Sunt zile când nu mai vreau nimic pentru că știu că oricum sunt muritoare.
