Stăm alături de oameni pe care îi cunoaştem din vedere şi am vrea să le adresăm un cuvânt, dar nu ştim dacă ne vor întoarce spatele sau faţa, aşa că stăm în locul nostru şi...aşteptăm staţia următoare pentru o faţă mai prietenoasă. De multe ori am tendinţa de a începe să vorbesc aşa, aiurea, cu persoana de lângă mine, să încep să îi împărtăşesc din gândurile mele, din temerile mele, dar mă înfrânez, gândindu-mă la binele celor din jur... Nimeni nu vrea să mai audă pe nimeni, mai ales dimineaţa. Mergem ca morţii preumblători, cu gurile mari cât peşterile, cu ochii lăsaţi de vise neavute, ne-mplinite şi mormăim doar ca să dăm impresia că trăim... Suntem atât de singuri unii cu ceilalţi...
Dar un metrou fosforescent, plin de imagini, de culoare şi de muzică cred că ar fi mult mai proaspăt decât tunele grele şi îmbâcsite, de lumină slabă şi rece care te facă să îţi fie frig, tot mai frig, până parcă nu mai simţi nimic.
Deşi am început într-o notă nu prea pozitivă (nu sunt eu dacă nu e aşa) sunt bucuroasă de vechiul martie plin de mărţişoare obositoare şi simpatice şi dragoste de arătat tuturor apropiaţilor, mai ales cei cu care împarţi metroul, aşa că într-un glas mai pozitiv:
La mulţi ani, 1 Martie! Să vă scuture primăvara de zăpadă şi să scoată ghiocelu' capu'afară!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu