Despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă

Mie nu mi se pare nimic lăudabil la discursul doamnei Stela Popescu. Să nu uităm că de la Teatrul Național la Catena și reclamele infecte nu e cale prea lungă. Modele românești în toată splendoarea lor care au renunțat la principii, la cultură, la ceea ce trebuie făcut pentru dezvoltarea acestei națiuni, au renunțat pentru a se vinde, pentru a se prostitua pe titluri, diplome, fală... Și copiii? La ei cine se gândește?
Nu mi se pare întru totul adevărat mesajul emis, dar la fel ca multe altele și acesta prinde la un public îndobitocit, sătul de ceea ce nu mai reprezintă cultură. Dar ce înseamnă să ai cultură? Copiii mei de la clasă știu. I-am întrebat. Mi-au răspuns: să fii respectuos, să vorbești frumos, să nu minți, să fii educat. Despre ei pot vorbi 24/7 și tot mai găsesc ceva interesant. Copiii sunt izvoarele, sunt crenguțele, sunt bulbii pe care îi scoatem din pământ...îi lăsăm să putrezească.

Banii nu sunt adevărata problemă în discuția asta. Noi nu numai de lipsă de bani suferim. Noi suferim de comunism. Noi încă nu am reușit să ne ridicăm și să fim pe picioarele noastre, să construim viitorul. Ei nu vor viitor pentru Noi, ei își aranjează lor să le fie bine și dacă mai stai mult la TV și pe FB și nu faci nimic și arunci insulte în stânga și în dreapta sigur o să rămâi pe drumuri.

Post titlu

Mă afund
cufund
abisal
ancestral

Mă duc profund
în resorturi
și uit....

...uit până îmi amintesc
că a trăi
nu înseamnă.

Mă preling
pe/în mine
însămi...

Am secrete
suspecte
pe care vreau să ți le șoptesc
șușotesc
în limbi carnale
primare...

Mă
Pe
Și
                             ?

Din vis în mai vis

Accident grav cu mașina, ne răsturnam peste asfalt și doar eu ies la plimbare.
Cobor colina în miez de noapte pentru a privi peste drum de Univers. În căutarea unui loc de trecere, nebuloase, galaxii, praf de stele, toate colorează cerul. Dar eu nu pot fi atentă căci eu am drum lung de parcurs și deja am ajuns pe navă de unde îmi dau seama că simbolurile astea conturează bine grijile mele actuale. Dar mă întreb continuu: aceasta este realitatea? Oare chiar m-am trezit?

Lovesick

Iată-mă din nou aici. Un bulgăre de praf de apă prăvălindu-mă pe buza stâncoasă a neființei tale lăsându-mă să alunec avidă de simțire.
Te simt cum mă plămădești precum pe semințele groase de trăire și răsar din pieptul vulcanic..ramuri, ramuri..de iubire.
Iată-mă din nou aici...mocnind în mine focuri ce nu pot fi stinse, priviri cărora nu le corespund, zâmbete ce nu pot fi prinse..
Iată...un nou val de gripă.

Dona Juana

Fiecare inima ce-mi trece prin suflet are o altă nuanță, un alt gust, o altă bătaie, o altă conformație și fiecare își clădește culcuș. Am avut inimi ce au bătut slab, sacadat, ritmat în tonalitate gravă. Am avut inimi alerte, concerte repetate de triluri asonore. Am avut inimi ce au bătut, au oprit, au reluat, au forțat, au dispărut și au reapărut doar pentru a zvâcni. Am avut inimi multe. Simultane. Am avut zâmbete încrustate în inimi și am avut suspine. Am avut reflux de inimi. Am avut inimi ce nici nu știau că sunt inimi.
Pe unele le-am reparat, pe altele le-am stricat. Pe unele le-am iubit, pe altele le-am neglijat. Pe toate le-am simțit. Pe altele le-am nuanțat. Pe celelalte le-am tipărit. Pe unele doar le-am schițat. Pe nici unele nu le-am uitat.
 Am avut inimi amăgitoare. Am avut inimi iscoditoare. Am avut numeroase inimi care nu voiau să fie inimi și am avut inimi care au ales să fie inimi. Altele au ales să nu. Am avut inimi rebele, distrugătoare, egoiste. Am avut inimi ca tancurile.
Am văzut inimi ca fulgii, ca ninsoarea, precum mirosul de plăcintă cu mere și scorțișoară. Am surprins inimi calde ca așternuturile, cărnoase precum nectarinele. Am surprins inimi colorate, entuziaste, zâmbărețe.
Am avut inimi și inimi și mai am încă loc pentru inimi. Dar am loc și pentru stomacuri și pentru apendice și pentru creiere și piele și buze.


Am rămas cu o inimă ce conține alte inimi care probabil nici nu mai știu pe unde au fost.

Stare de visare

Lumina caldă a soarelui ce apune traversa catedra pictând pe ea puchinii geamului murdar. Copiii alergau veseli prin clasă în timp ce profesoara încerca să îi răspundă calm mamei ce insista cu chestiuni insignifiante. Iese din clasă, în curtea uscată de soare, și Alina vine către ea entuziasmată:
   - Privește, trec...
Dar nu se mai înțelege ce spune Alina, de altfel nici nu mai contează, căci cerul se întunecă ca de ploaie. Profesoara ridică ochii spre cer și chiar deasupra ei trecea cortegiul funerar al norilor morbizi de negri. Unul dintre norii care își tot schimba forma fluidă se apleacă și deschide gura golită. Trece râzând fără să își părăsească vreo clipă postul din grupare.
Cinci, șase, câți or fi fost, au mers mai departe, peste apă, spre oraș, bătând toba surdă, marșând a moarte. Doar forme negre, plutind deasupra capetelor oamenilor dintre care doar cei aleși îi observă, cărând un val de agonie...

Reîncarnare

Data viitoare vreau să mă întorc ca altceva. Nu mai vreau să fiu om după viața asta. Deși avem creier din plin nu știm ce să facem cu el...și acest lucru încurcă.
Data viitoare vreau să zbor, să pot călători departe, într-o clipită. Dar vreau să pot intra în abisul oceanelor. Ce cuvânt frumos, potrivit pentru ceea ce înseamnă. Precum sunetul valurilor sparte pe malul doldora de nisip. Precum contactul balenei cu apa după un salt gigantic, pe măsură.

Mai aveam niște cuvinte potrivite, dar le-am uitat...o să întocmesc o listă, tipic uman.

Esența vieții

Crengi de copaci străpung interiorul.
Ferestre goale prin care răzbesc viețile seculare...

Crengi de coapci străpung interiorul.
Mâinile mele...

Crengi...de copaci...răzbesc interiorul
Mâinilor mele seculare...

Crengi de copaci viețuiesc în interior.
Se hrănesc cu întunericul răcoros.

Crengi...

Arborele secular
Cu crengi crescânde
În interiorul vast

Crengi de copaci cresc pe ferestre.

Micile plăceri ale vieții

Diminețile de vară îmi lipsesc cel mai tare. Ele și luna din miez de noapte sufocantă când nu mai știi nici cum te cheamă. Îmi amintesc când eram mai tinerică ridicam ochii pe cer și întrebam de zor : de unde vin norii, parcă ar fi fost un loc special de unde viețuiau familii de nori, care mai de care mai pufoase, mai odioase, și se îndreptau în toate colțurile lumii pentru a ne proteja. Da...serile la munte cu cer senin, acele seri erau magice. Eu cu tata, departe de oraș, el fumându-și liniștit țigara, eu jucându-mă cu câinele de la cabană. Bliss. Acum suntem oameni mari, cu griji, cu treabă, uităm să ne și salutăm uneori când suntem mult prea apăsați de nesatisfacția calității vieții, ne bem cafelele în liniște și nici nu ne privim...dar fiecare se uită la norul său amintindu-și fiecare de altă etapă în viața sa...

Furtunile de vară sunt de departe cele mai orgasmatronice. Îți zbârlesc pielea pe tine, te ridică de la pământ și te duc în infernul lui Dante ,gustând din micile plăceri ale vieții. Îmi amintesc cu amuzament de momentele când fugeam cu mama să strângem rufele de pe sârmă. Ce adrenalină! Parcă mă aruncam de pe o stâncă într-un ocean. Atât de mare era bucuria că vine furtuna... Vâjâitul vântului aluneca pe sub ușile care se zgâlțâiau puternic, iar eu visam că ne va înghiți furtuna și ne va duce către o altă lume, un altfel de Pământ, mai întunecat, mai tumultuos. Mama mă trimitea de pe balcon, vorbindu-mi despre tunete și fulgere ca despre cele mai grave ființe, în timp ce tata mă chema mândru să văd minunanetele forme rădăcinoase întinzându-se pe întunecatul cer. Nici o furtună nu ținea atât de mult cât mi-aș fi dorit. Și ce credeți? După furtună...iese soarele. Al naibii soare! Strică el totul. Bliss.
Acum eu stau singură la cafea, fiecare în treaba sa, departe unul de celălalt, așteptând furtuna, așteptând norii și poate așteptându-ne pe noi de altădată.

Pe drum către succes

Ia să vedem: Aquila non captat muscas. Muscas - de ce declinare este? Potolește-te! Ce-am făcut doamna? Mă deranjezi. Bine doamna, stau cu capul pe bancă. Așa, unde eram?, da, muscas, declinarea I, ce caz? Păi, să vedem... Doaamna, spuneți-i să mă lase în pace. AU! Ce-ai pățit? Ce-aveți, măi, a dat strechea în voi? În ce caz este muscas? Pronume! Am zis bine doamna?

Jeesus! Și când mă gândesc că puteam să lucrez într-un birou bună ziua, numele meu este XZ, și reprezint compania Y aveți câteva clipe libere pentru a vă adresa un chestionar privind calitatea utilizării serviciului nostru...

***

Doamna, există Dumnezeu? Hîm...stai să mă gândesc cum să pun problema într-un mod neutru...Există, în mare parte două feluri de a trăi viața asta astfel încât să fii fericit, una este calea științifică prin care îți explici totul logic, cu fapte științifice și cealaltă este calea spirituală prin care alegi să crezi într-un Dumnezeu. Fiecare dintre aceste căi are mai multe cărări. Cea științifică are cărarea biologică, chimică, fizică, matematică. Calea spirituală are și ea mai multe cărări, fie că este creștin ortodoxă, fie că este musulmană. Dacă alegi calea spirituală, așa cum noi am ales să fim creștini ortodocși, atunci credința ta este că există Dumnezeu, dar ceea ce mintea noastră îngustă nu poate pricepe este ce înseamnă acest lucru. Dumnezeu se află aici și acum, în tot ce spun, în carnea mea, în cuvintele mele... În aerul pe care îl respirăm, doamna? Da, exact. Adică Dumnezeu este viața, nu? Tot ce se întâmplă. Aproape așa cum spui. Păi, doamna, și cum a făcut El Universul? N-ați citit Geneza la Religie? Nu, doamna, nu facem nimic. Păi...Facerea este un capitol din Biblie care ne spune cum a făcut Dumnezeu lumea noastră, Pământul. Sunt șase zile în care Dumnezeu face lumea noastră. Păi, cum Doamna, de unde a avut el material ca să zic așa. Da, este o întrebare bună, nici eu nu dețin toate răspunsurile, dar bănuiesc că asta ține de Măreția Lui. Doamna, dar stați că de aici am altă întrebare, cum a știut el să ne facă așa cu ochi, cu gură.. Păi, tot în Biblie ne spune, voi chiar n-ați citit, nu? Nu știți? Nu, doamnaaa. Bun, păi, tot în Biblie, ne spune că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa. Deci de aici înțelegem că și Dumnezeu are ochi și gură. Ia, lasă, fă, asta, că eu vreau să știu, doamna, dacă și pe celelalte planete sunt vietăți. Vietăți ca ale noastre? Da..adică nu.. Păi, cred că undeva în Universul ăsta mai sunt și alte Pământuri, dar în galaxia noastră, nu. Doamna, stați că îmi explodează capul, Universul ăsta nu are limite? Păi, nu, la un moment dat Universul nostru se continuă cu un alt Univers care se compune din altceva, poate aerul acolo este roz...Doamna, păi, și mai vedem noi culori? Păi, poate că vedem alte culori a căror nume

încă nu l-am inventat. Doaaamna, eu tot nu înțeleg, de unde a știut el să ne facă așa cu mâini, nu, adică de ce nu ne-a dat o altă formă. Probabil că asta este o formă potrivită unei ființe de o inteligență ridicată. Putem să ne folosim și creierul și trupul la aceeași capacitate. Știți, că tot eram la Educația greacă, grecii credeau că forma perfectă o reprezintă o sferă. Ce e aia? Nici matematică nu știți. Geometrie, în mod special. Păi, doamna, eu am luat 1, 30 la Evaluare. Bine, bine. Păi, o sferă este Pământul, de exemplu, este un cerc care poate fi văzut de pe toate părțile. A, păi, eu stau prost cu vederea în spațiu. Se poate, dar nu poți să aștepți să vină la tine vederea în spațiu, trebuie să exersezi, să studiezi. În fine, unii oameni de știință adoptă această credință, ca să spun așa, și cred că omul va evolua la un moment dat într-o sferă care va reprezenta conștiința noastră. Aceasta va fi forma superioară de inteligență. Cum, doamna, ce e aia conștiință? Of, ce întrebări simple, cu răspunsuri grele. Să zicem că o conștiință este clasa asta în care sunt scaune, bănci, copii, pereți, profesor, dar totodată există și o memorie a camerei, ca și cum camera ar ține minte. În fine, și mai mult de atât, camera singură decide ce se întâmplă dincolo de pereții ei. (ochii mari denotă că nimeni nu înțelege) Văd în privirile voastră că v-am băgat în ceață. Da, doamna, dar am prins un pic ideea. Asta este foarte bine. În fine, pentru asta studiem limbajul și nu numai...dar ca să înțelegem o informație trebuie să-i cunoaștem sensul și pentru a-i cunoaște sensul trebuie să studiem limba. Totul se leagă. Și uite așa stăteau și elevii greci, împreună cu magister, cu ochii pe cer și discutau despre viață, sens, ce se află dincolo de cerul înstelat. Doamna, ce oră frumoasă. Mi-a plăcut. Poate mai vorbim și data viitoare. Da, data viitoare vorbim despre război. Război? Nu-mi place...

But then again...n-aș avea discuțiile astea cu nici un utilizator Rfb sau Vdf.

Femei,

am o rugăminte.

Dragile mele femei, mămici de băieți sau viitoare mămici de băieți, educați-vă copiii să devină niște oameni blânzi, umili și cu bunătate în suflet. Aveți grijă ca ei să nu sufere din cauza lipsei dumneavoastră. Aveți

grijă ca ei să înțeleagă care le sunt originile, care le sunt îndatoririle. Învățați-i să iubească, să respecte, să aibă aspirații, să viseze și, mai ales, să dăruiască.. Dar nu numai lucruri materiale, ci și daruri sufletești, morale, de care cu siguranță oricine are nevoie.

Dragile mele, construiți-le băieților voștri, viitorilor bărbați, un caracter de care să fie și ei mândri. Îndemnați-i să aleagă, ajutați-i să aleagă. Vorbiți cu copiii voștri, dragi femei. Dacă nu de la dumneavoastră învață comunicarea de la cine altcineva să învețe? Încetați să mai plasați vina școlii și societății. Dumneavoastră stați în casă cu copiii, nu societatea. Dacă nu știți cum, cereți ajutor! E mult mai bine decât să-i lăsați singuri, să se ”călească”...
 Pentru binele viitoarelor femei, fetițelor de la locul de joacă, de la școală, de peste tot! Avem nevoie de bărbați, de familii nucleare. Avem nevoie de iubire. Nu credeți?

Sunt și nu sunt

Tu înțelegi ce vrei. Dar sunt profesoara celui care îți bagă mâna în buzunar. Sunt omul care educă în spirit civic un needucabil. Sunt profesorul celui care îți spală geamurile, celui care îți dă bagheta, celei care îți pune hainele în pungă. Sunt profesoară de cartier. Sunt ce n-am fost până acum, o marionetă. Sunt la mâna ta, fă ce vrei cu mine. Nu-mi pasă. Mâine predau o nouă lecție. Profesorul cu servieta la 6 dimineața în stația de metrou cu ochii roșii, eu sunt. Eu sunt cel de pe șine, în viitoarele posibilele mele romane neconcepute încă. ”Câtă improbabilitate”, vei spune, dar eu sunt. Sunt ce sunt și adesea nu mai sunt decât ceea ce sunt: profesorul celui care se tăvălește pe jos și cerșește cu texte ieftine, scrise de mine, da. Eu i-am dat mână liberă să le ia și să le publice. El este artistul contemporan pe care nimeni nu-l înțelege și apreciază. Dar ce să-i faci..
Sunt și nu sunt ce zic că sunt și totuși mă uit în rear mirror and everything seems to be going upside down and I disappear as an unfocused image hoping for a professional photographer to adjust me. Focus me. Dar nu mai contează ce sunt când prin mine trăiesc câteva generații de boschetari. Sunt mândră.

Bătrâna a copilărit cu dinozaurii

De un an de zile nu am mai ieșit din casă. Nicăieri special. Școală(muncă), casă, carrefour, unirii, afi, acasă, rahova acasă.. Evit să te întâlnesc. La MNAC, în cluburi obscure, pe terase pline de hipsteri, galeriile duhnind a intelectualitate. Evit să te văd cu cineva, o feminină pe care o dezbraci din priviri, în gânduri, în particular, la ședințe foto... Evit să mă gândesc că mi-e dor de tine. Da. Mi-e dor.
Mi-e dor de ai tăi. Nebunii tăi părinți, semi-părinți...
Fugeam atât de tare că aproape dacă mai respiram până m-am oprit în fața unui hău și mi-am dat drumul în el, de-a lungul lui...Stelele toate cădeau peste mine și mă ardeau, și mă ardeau și sânii de dor, de imbecilitatea de a iubi un om care nu te vrea și căzutul în gol îmi amintea de cum m-am simțit când te-a luat de mână lângă mine și ți-a spus că te iubește și i-ai răspuns. Și nu pot ierta... Perspectivă... Nu mă pot ierta pentru durerile ce mi le-am provocat lăsându-te să mă iei de la mine și să mă pierzi intenționat într-o lume străină vădit știind că-mi va fi prea greu să mă întorc...la mine...eu. 
Peste douăzeci de ani eu voi fi bătrâna, iar tu vei fi dinozaurul.

cândva

Străină în propriul meu corp, mă preumblu pe străduțele înghesuite și privesc minunată.
”Uau...câte locuri noi...sau poate sunt doar nou amenajate...”
Vitrine pline de necunoscuți cu cafeaua la gura sobei electrice, necunoscuta x care întreabă mereu dacă poftesc, mă așteaptă...
Și te văd...te văd cu tipa înaltă, zâmbăreață, stupida ce te ascultă semi-fascinată...
te văd mergând încet și repede,
săltând vesel...te văd iubind priviri,
surâsuri, șosete...te văd,
te simt
venind,
trecând,
plecând
în gând și plâng
strâng din dinți cuminți și trec și eu, plec.

Despre Educație

Zâmbete, adesea false. Mulțumiri multiple pentru multele/aceleași cuvinte aranjate frumos în

propoziție/frază. Capete plecate, mustrări, rareori de conștiință, invidie și arătat cu degetul. Primul venit, ultimul servit, ultimul venit niciodată băgat în seamă sau extra-chinuit/schingiuit emoțional. Așa arată cancelaria, prin urmare așa arată clasa.
Adesea când intru în sala de curs și mă uit la chipurile elevilor, mă întreb de ce ne aflăm noi acolo, apoi îi întreb pe ei și ei știu că nu au altceva mai bun de făcut și că trebuie să-și ia niște examene, cum?, învățând, ce?, tot, dar știm sigur că niciodată să nu ne dăm bătuți de la acest trebuie.
Deși i-am scanat doar pe marii psihologi și pedagogi, nu am ajuns niciodată să-l înțeleg întru totul pe unul măcar. Nu din lene, dar din cauza faptului că aș vrea să le știu pe toate, vreau să fiu parte și din prezent, vreau și tehnologia de acum, vreau și cunoștința, vreau tot. Însă nu m-a învățat nimeni cum să procedez așa că mă mișc mai greu pentru că o fac pe cont propriu. Dacă Școala mă deprindea cu anumite procedee, metode, eu acum nu mai pierdeam vremea pe a le descoperi. Dacă învățarea era centrată pe mine, eu mă știam bine acum. Știam cum îmi funcționează corpul, ce vreau, cum vreau să acționez și care este scopul. Abia acum încep să înțeleg.

Cu alte cuvinte, încercăm să-i educăm pe copii ceea ce noi nu am învățat și nici nu știm ce vrem să dăm mai departe (poate doar ceva vag - să fie buni ecologiști, să mănânce brânză de la țărani etc.), când în minte ținem doar citate...teorii și teoreme...

Dar tu, elevule/muritorule? Mai ai tu timp să respiri când toți vor de la tine performanță și nu-ți oferă măcar un deget de ajutor? Mai poți tu să comentezi ceva când în jur auzi numai ”învață” și la întrebare ”la ce-mi ajută” ți se răspunde numai cu ”trebuie”?
Adevărul este că nu știm. Nu mai știm la ce trebuie să învățăm pentru că statul/societatea nu vrea de la noi nimic. Vorbe mari, generalități, dar nimic concret. Mă corectez, nu vrea nimic din ce ar putea însemna progres.
Poate că nu fac prea mult sens, căci am atâtea în minte și atâtea altele în suflet că nu îmi ajung degetele și nici cuvintele și nici spațiul să le pun aici. Dar mă întreb și eu: cum să îmi mențin scopul în viață când în fața mea am un mare zid de ”NU” și alte derivate (nu se poate, nu acum, nu așa, nu știi tu, nu înțelegi tu).... și mulții înțelepți vor avea alte mari citate cu care să mă învețe...

Sunt zile când nu mai vreau nimic pentru că știu că oricum sunt muritoare.