Stop cadru

Cu ochi blajini privește către el și zâmbește gândind "da, te voi îndrăgosti de mine". Și așa a fost.
***
Într-o noapte rece a sărutat-o pe frunte și i-a închis ochii cu vârfurile degetelor, șoptindu-i "va veni o zi când nu vei mai visa". Și așa a fost.
***
Nimeni nu era pe stradă. De sus se auzea un șuierat prelung. Căderea-i fu lină, însă aterizarea se imprimă adânc. Nu a mai fost.
***
Duminică dimineața este ziua când totul se așază. Și el și ea așteptau momentul oportun. Nu a mai fost.
***
Când am scris rândurile astea, mi-au încolțit regrete. Și așa a fost. Din ele au ieșit bujori, fiori și m-am îndrăgostit. Nu a mai fost.

Tăcerea lui Dumnezeu

L-am văzut pe Dumnezeu
m-a chemat sus pe munte
să-mi dicteze niște pilde
dar pe drum am văzut un urs;
am stat, m-am uitat, am plecat...
glasul Lui mă chema ușor
ca o briză rece cu aer de munte
Am urcat și am urcat
până am văzut o căprioară
Doamne și ce frumusețe!
galben cald întunecat
cu cornițele micuțe
rumega simpatic;
am stat ceva vreme până mi-am amintit:
Dumnezeu.
am pornit iar la drum...
Doamne, dar lung e drumul până la Tine...
am oftat, m-am uitat împrejur...
doar glasul lui Dumnezeu se auzea
am întrebat:
Doamne, tu ești?
și de atunci a tăcut...

Dileme

Sunt cea mai proastă versiune a mea..
nici corectă, nici concretă
doar suspectă...
Nu știu unde și când s-a produs eroarea, dar o țin dintr-o defecțiune în alta.
Mi-ar trebui un nou sistem de operare și poate unul original de data asta, căci poate așa îmi merg și mie toate programele corect.
Mă simt impură, necredincioasă, insensibilă, nedreaptă, incoerentă.
Ce este cel mai bizar: mi-am dorit nebunia în care mă aflu.

de toamnă sălbatică

Se aude-un murmur trist,
O vioară chinuită,
Iar pe tine nu te simt
Nici aici, în nici o clipă...

Se aud vorbe de dor,
Cuvinte zăpăcite,
Iar de tine nu mai mor,
Nici acum, nici-n viitor...

Nu se-aude mai nimic
Tremurător.
Mi-e frig și-i trist,
Nicicând, niciunde.

”Nu mai pune la suflet”

Încep prin a spune că sunt extraordinar de dezamăgită și frustrată pe subiectul ăsta pe care urmează să îl mărunțesc aici. Ca un fel de avertisment, și poate ca o scuză, probabil că voi devia de la subiect de multe ori sau probabil că voi deschide paranteze pe care nu am să le mai închid sau siiigur ceva nu va suna bine. Mă scuzați. Sunt om, mai fac și eu greșeli.
Ca să mă înțelegeți mai bine, vreau să fie clar: am o pasiune; îmi place să mă găsesc în preajma copiilor, tinerilor și mai ales îmi place să discut inteligent cu aceștia. Eu mi-am ales profesia asta și mi-o doresc la un anume nivel (destul de ridicat, dar nu comunist și muncitoresc cum sună și cunoaștem, ci mai degrabă viking cu spintecat și creier peste tot) pe care mă străduiesc să îl ating eu însămi. Dar. Nici o clipă nu am crezut că într-o instituție de învățământ, acolo unde sunt destule cocoane și destui regi peste pleavă, unde băltesc hârtiile care dovedesc cât de docenți sunt ei, pot sta ascunse (sau se pot plimba țanțoșe) atâtea minți închise care CULMEA! să educe în acest spirit primitiv de ”Nu așa se răspunde! Nu face așa! NU!”.”OG! Me cave man! You stupid!”
Când colegele mele de la masterat (pe atunci eram pe cont propriu, nu predam la stat, nu dădeam explicații nimănui decât mie și părintelui) îmi spuneau ”Nu ai cu cine să te înțelegi” sau ”Colegii tăi...” sau ”Sunt atâția invidioși pe reușitele tale că nu poți să duci toate proiectele la bun sfârșit decât cu foarte mulți nervi și multe nopți pierdute”. Și atunci nu am înțeles. Am luat-o ca pe un soi de misiune și mi-am zis ”Bine. Hai să vedem ce putem face!” și am încercat mereu să fiu pozitivă și optimistă.
Cercul vicios al educației nu mai știi de unde pornește. Că se trage de la cei șapte ani de acasă, că se trage de la societate și dezinteresul total pentru tineri, că este de la Dumnezeu sau încălzirea globală, nici nu mai știu și nici nu mai contează acum. Copiii sunt copiii, pe ei nu mă supăr decât pe moment și nici atunci nu sunt întru totul supărată pe ei. Eu încerc să caut soluții. Mereu, mereu îmi întreb copiii cum le este mai bine, cum vor să procedăm, cum putem să ne îmbunătățim viața școlară, dar și cea personală, cum creăm legături între cele două. Și da, trebuie să îi întrebi pe ei pentru că ei învață, este procesul lor, nu al tău. Menirea ta este să le pui la dispoziție tot ce ai pentru ca ei să se poată dezvolta. Profesorul este extensia părintelui. Mă tot întreabă mămicile dacă am copii, că poate nu înțeleg despre ce este vorba. Da, am. O sută și ceva de copii pe an școlar. Nu poți să înveți numai stând în bancă și ascultând-o pe doamna și scriind și ridicând mâna și tăcând când trebuie. Ce școală este asta?! Desigur că ne-am dori cu toții un mediu propice învățării (ce înțeleg eu prin asta înseamnă muuulte schimbări pe care nu și le permite statul și nici nu ar dori nimeni să se gospodărescă, iar eu tot încerc, dar am destul de puține resurse financiare): poate o altă dispunere a băncilor în clase, poate alt design de interior sau elemente decorativ care să inspire, să dea poftă de viață, liniște, calmul necesar pentru a studia. Dar încerc și eu să contribui cum pot.
Poate că nu înțeleg eu sau poate îmi mai trebuie niște experiență sau nu știu ce, dar eu văd lucrurile așa: copiii de azi trăiesc o realitate foarte dură. Ei trăiesc un război psihologic (că am tot auzit că au tot ce le trebuie să se dezvolte, ”pe vremea mea, nu erau calculatoare” sau ”să treci printr-un război, să pierzi un picior, alea sunt probleme, nu astea”). Copiii români nu au nimic din ce le trebuie. Oamenii sunt extrem de egoiști, nici prietenii nu mai sunt cu adevărat prieteni și peste tot lumea se educă în spirit negativ. Motivele sunt mai multe și le-aș putea înșira, dar mi-e teamă că mă pierd cu firea și nu termin ce mi-am propus, de fapt, să scriu. Am ajuns la capătul răbdării. Sunt pe punctul de a-mi da demisia și a mă închide în casă până găsesc altceva de făcut, cum spunea cineva, ceva total neimportant de făcut, și să-mi văd de viața mea.
Ceea ce mă supără cel mai tare este că mie îmi place ce fac și nu pot să mă dezvolt. Tot mi se repetă să nu mai pun la suflet. Când ești o fire dedicată, implicată și ți-e plin capul de idei, soluții, păreri, nu poți să nu te agiți. Când ești entuziasmat de ceea ce faci, nu poți să fii pasiv! That is not the point! ”Tratează și tu meseria asta ca pe un simplu job”. Dacă aș putea să redau în cuvinte indignarea mea numai la gândul că cineva ar face asta (oho! și câți nu fac asta!)! Dar expresia de pe fața mea cred că spune mult mai multe... Și uite așa am ajuns pasivă. Recent m-am entuziasmat pentru că am descoperit că am elevi deștepți și cuminți și încerc mereu să-i provoc cu câte o temă de discuție (pornisem cândva de la mândria de a fi român și am ajuns la a discuta despre fotbal).
Și deci când a venit vestea cu olimpiada (Olimpiada Lectura ca abilitate de viață), abia am așteptat. Lucrurile se fac mereu pe grabă. Azi te anunță, mâine să fii gata. Tu întârzii pentru că na! nu știi cum să te împarți mai repede, iar ei vin cu tot soiul de motive: nu sunt multe săli, nu chema prea mulți, doar pe cei mai buni. (oftez și strâng din buze, deja fierbe iar sângele în mine). După ani de experiență, fiecare crede că le știe pe toate, dar ideea că eu aș putea să nu dau șanse unor copii care vor și ei să vadă cum este la un concurs de genul acesta, mă face să mă simt măruntă și vinovată. Eu le-am spus doar că am nevoie de cinci din fiecare clasă (deși la filologie sunt mult mai mulți interesați). A trebuit să limitez cumva, că dacă era după mine... Copiii au mers, au luat contact, unora le-a plăcut, altora nu, unii s-au bucurat de textele primite, alții nu. Imaginea de la sfârșit era neagră cu niște siluete gri... campania”salvați copiii”... ironic, dacă mă întrebi pe mine... Apoi, supărare mare, că de ce am trimis atât de mulți. Că nu aveau unde să-i pună, că nu aveau destule subiecte, i-am încurcat. O să spuneți că sunt nebună. Partea rațională din mine vede neînțelegerea și cum ar putea fi rezolvată problema etc, dar ce mă deranjează este următorul lucru:
- nu avem săli
- nu avem colegi care să vrea să supravegheze
- cum să supravegheze profesorul care predă materia respectivă la care se dă concurs?! (și ce dacă este doar o olimpiadă pe școală)
- Atitudinea
”Data viitoare știi și nu mai trimiți atât de mulți”. Cum adică? Deci să nu-mi fac meseria, să fac doar jumate, așa ca să facem și noi ceva, să nu zicem că n-am făcut. Băi, nene, nu pot! Eu nu pot să gândesc așa! Mă mănâncă pielea, mă sufoc! Îmi vine să mor de nervi numai când mă gândesc că eu am șansa să fac ceva bun, să scot din copiii ăștia oameni de calitate, iar tu mă îngrădești pe mine cu lenea ta, cu lipsa de interes față de copiii ăștia frumoși, care până la urmă nu au nici o vină că s-au născut în țara asta care-i respinge în fiecare clipă!

Dar eu am elevi deștepți și i-am învățat să se impună. ”E dreptul vostru”. ”Nu îi lăsați să vă limiteze orizonturile”.
Acum sunt pedepsită cu corectarea lucrărilor. 63 au fost cu totul, vreo 20 și ceva am de corectat (fiecare lucrare are undeva la vreo 4-8 pagini). Eu singură, iar ele corectează câte 12-9... Ca să mă învăț minte. Dar ce crezi tu..că îi las? (să ne înțelegem: Limba Română este și scrisă și vorbită, dar Literatura este numai scrisă, prin urmare va fi muuuult de muncă! la această materie extrem de subiectivă pe care tot încercăm noi să o obiectivizăm).

Ideea este următoarea: iubesc ceea ce fac și am să lupt cât pot. Dacă am cu cine să discut și dorință și dedicare, atunci sunt și eu motivată. Dar mi-e silă de oamenii care populează țara asta. Mi-e silă de țigănismele astea! Mi-e silă de oameni care nu știu să își aleagă lideri și care stau cu capul plecat și nu iau măsuri! Mi-e silă de oameni care au trecut prin greu și te tratează de sus, că ”tu nu știi cum mi-e mie” și mi-e silă de paseismul ăsta dăunător. Și mereu, mereu mă agit să fac și eu cum știu mai bine, cum îmi doresc și tot ce aud este ”De ce te agiți atât?”...îmi apare eroarea pe monitor...

Toată lumea arată cu degetul pe toată lumea și vin tot felul de campanii în care ți se spune că ”Schimbarea începe cu tine” și tu te uiți în spate nedumerit. ”Fă tu dacă ești așa deștept!”. Aș face cu totul dragul, dar să mă lași să fac cum vreau, dacă tot nu vrei... și mai sunt multe altele de spus, dar trebuie să mă apuc de treabă...

Sunt un colet de frustrări livrat la tine intenționat, în spațiul tău (cum o fi el). Fă ce vrei cu mine.
Aruncă-mă, deschide-mă, uită-mă.

de genesis

Nu știu cum procedează bărbații, dar e destul de amuzant: ca femeie, vine momentul acela  (uneori în fiecare lună) când te-ai plictisit (și nu de ceva anume neapărat, ci mai de grabă ai vrut să faci ceva extrem de drăguț sau romantic sau util sau oricum ai avut un plan, un ultim plan, care abia așteptai să îți iasă așa cum ai vrut și nici măcar ăsta nu iese; de exemplu, ai vrut să îi faci o surpriză prietenei tale bune și i-ai luat ceva ce știi că îi place și te-ai dus la ea sperând că va izbunci în lacrimi (o dovadă de bucurie enormă pentru femei) și îți va aprecia gândul bun și te-ai dus la ea cu inima plină de duioșie și ea... este toată radiantă împreajma iubitului ei că nici nu ți se mai pare important să îi dai cutia aia cu bomboane) și te gândești: ce pot să fac să mă simt mai bine? Cele care își permit merg la salonul, dar conceptul este același: mă duc să mă tund/vopsesc. Când a venit momentul ăla de maximă frustrare., de nici lacrimile nu mai curg, de ATÂT! până aici mi-a fost! E timpul să fac ceva pentru MINE.
Mă întrebam câți bărbați fac asta și m-a bufnit râsul imaginându-mi orice bărbat am cunoscut spunând în momentul de maximă enervare/frustrare: mă duc să mă tund/vopsesc!
Soluția lor îmi pare adesea simplă și mă întreb pe noi de ce nu reușim să ne educăm tot așa: FUCK IT! Mă duc să-mi iau niște beri, ies cu băieții/mă uit la meci/film/porno și mâine/în 5 minute sunt fresh.

Păi da, pe noi ne împiedică cerebelul... Dacă am avea și noi o cutiuță cu nimic și am putea să o accesăm ar fi perfect, dar noi nu reușim lucrul ăsta decât cu foarte mult antrenament! Cum bărbații încearcă să empatizeze cu ele și să le pese că floarea aia s-a uscat acolo și are nevoie de atenție sau că ea este la menstruație și nu trebuie nici o secundă să ridici tonul la ea pentru că siiiigur nu ești pregătit pentru ce urmează, așa și femeile trebuie să se educe să nu le mai pese de toate nimicurile. Nu e ceva ușor de realizat când noi avem o cutie mare pe care scrie: CE CRED ALȚII DESPRE TINE. Și oricât ai încerca să nu îți pese, foarte greu (cu ani yoghini de exersare) reușești măcar să nu pui la suflet. Asculți, filtrezi și arunci. Sunt lecții pe care le înveți singură după ce ai trecut prin n experiențe care te-au adus la disperare și te-au făcut să afirmi (mereu, mereu): niciodată nu mai fac aș/zic așa/gândesc așa- n i c i o d a t ă.

Sunt omniprezentă în mine și omniscientă cu mine și în ceea ce îmi privește postarea. Văd n posibilități pentru care ar fi fost variante mai bune de a pune o problemă simplă: poți tu să înțelegi că nici unei femei nu îi este chiar ușor să fie ea și că unele chiar se străduiesc să fie mai bune și mai pe placul tău? Tu de ce nu o chemi și pe ea la bere/film/porno? Poate puteți să o dați dracului împreună...
Zic și eu.

Frustrări didactice

A treia săptămână de școală și deja mă gândesc să fug. Să nu îți iei niciodată dirigenție, mi-au spus, dar eu nu și nu. Eu am mers țanțoșă că vreau dirigenție! Mie nu îmi trebuie timp pentru a învăța și pentru a mă preocupa de niște posibile cursuri pentru suflețelul meu. Nu. Mie îmi trebuie să stau la calculator și să fac tabele și hârtii și mustrări pentru copii care rup scaune, se pipăie în toalete sau se ceartă cu profesorii. Da. Asta îmi trebuia. Îmi mai trebuia de altfel și să stau să scriu rapoarte și să fac planuri pentru activități cu copiii, activități pe care sunt obligată să le fac ca mai târziu să fiu obligată să dovedesc ce am făcut, în ce scop am făcut și ce a ieșit din asta. Sigur. De ce să propun să mergem la film și să fie okay cu toată lumea, fără să dăm cu subsemnatul că am cumpărat nachos și am văzut Suicide Squad? Nu.
Apoi vor veni atotștiutorii și vor susține că există soluții pentru orice și că nu mă implic destul și au dreptate. Nu mă implic pentru că fiecare implicare presupune câte un obraz bătut sau o mustrare în fața colegilor că ai motivat absențe fără să ceri acordul sau că nu e treaba ta să te tot implici în atâtea activități; ce vrei tu de fapt, vrei să îi iei locul?

Și așa mai departe.

Era o vreme când mă duceam zâmbind zi de zi, iar acum...mă duc mereu încruntată și supărată că tocmai m-am ciondănit cu secretara care nu vrea să își facă treaba și să găsească soluții pentru că are prea multe de făcut, pentru că până la urmă suntem toți niște frustrați... Aveam idei inedite și abia așteptam să le pun în practică... Acum...încă am idei și le pun în practică, dar mă simt de parcă aș avea un drăcușor pe umăr care mă împinge numai la prostii. Teme precum pregătirea unui discurs pentru candidarea la șefia clasei sau alte poziții ca bufonul clasei...

Citesc despre reușitele norvegienilor sau suedezilor și plâng de ciudă că noi nici măcar nu reușim să renunțăm la o parte din obiceiurile comuniste precum protocoalele, plocoanele sau cozile pe ultima sută de metri și țipetele de învinuire către oameni suprasolicitați.

Asta este tot ce mai pot scorni din mintea mea momentan...educație...lipsuri... ache...

Post titlu

Sunt goală și plină totodată. Simt și nu simt și aș vrea să fug într-o văgăună până în China sau oricum undeva unde chiar nu înțeleg nimic și unde timpul trece sau nu că oricum nu contează.
Nu-mi mai place nimic, nu am nici o bucurie, nu fac cu plăcere nimic, sunt nu consistent într-un unghi congruent dacă îți mai aduci aminte, că mie nu mi-a plăcut matematica niciodată.

Mi-e iar dor...portocaliu fad pe străzi ude și buze reci șoptind cine-știe-ce, haine groase care fâșâie surd și atingeri moi cu triluri de inimă nefrântă...răsfrântă.

(a)normal

Te port pe pielea mea, în măruntaiele mele. Te am încrustat în gândurile mele. Exiști în mine și aș vrea să dau curs tuturor invitațiilor altor bărbați, să uit, să nu mai știu de tine și nu pot să zic nici da, nici nu, și nu pot să mișc nici munți, căci tu ești invizibil și totuși exiști prin mine....pierdut în gânduri. Îi întreb pe copii ce-i dragostea și toți ajung la aceeași definiție: dragostea-i atunci când nu poți trăi fără celălalt.
Eronat.
Poți trăi...dar ce viață-i asta să umbli parcă posedat, să nu te îmbie nimic, să nu găsești fericire destulă în tine când tu știi că undeva în Universul ăsta se află El pe care inima ta l-a ales să-l plângă în lipsa lui....la o stație distanță? Ce-i dragostea asta care te macină și te omoară pentru că el nu știe sau nu vrea (două nuanțe foarte diferite) să se dea în brațele tale, să uite că are bariere, să alunece în amorțeala sentimentului fără de creier/rațiune..
Am o lungă istorie de eșecuri sentimentale, dar parcă niciodată nu le-am resimțit mai tare ca acum, o seară cu lună plină, răcoroasă, la filme de o greutate sentimentală ridicolă...iar tu...dormi, lucrezi, visezi, desenezi, pozezi, analizezi, scanezi sau ce mai faci tu...

"ce vrei..să mă jupoi de vie..să sângerez până la moarte de dorul tău?"

Duminica dinainte de începerea școlii a unui profesor debutant

Început de școală. Mă uit cu jind la pagina asta goală și îmi amintesc o vreme când abia așteptam. Abia așteptam să scriu, să citesc, să văd cine a mai venit, cine a mai plecat, cu cine facem engleza sau româna, cine ne chinuie la mate. Abia așteptam să mă îndrăgostesc, să mă dezîndrăgostesc, să umblu, să aflu, să cunosc. Apoi abia am așteptat momentul să fiu la catedră. Să fiu altfel. Să-mi ajut elevii să nu mai sufere cum am suferit eu, să le facilitez învățarea, să cunoaștem împreună cu bunătate și sete de învățătură.
Prima zi de școală (ca profesor) a fost de fapt prima oară când m-am prezentat pentru post. Scanată din cap până în picioare. "Tu? Ai vreun pic de experiență?". Daaa, sigur, doar am făcut practică o lună. Bineînțeles că am. "Lasă că aici se face experiența", mă încuraja domnul director de la o școală din Ferentari. Nu râde. Sunt în al treilea an de predat și sunt la a patra școală și încă n-am văzut atmosferă caldă ca acolo. Și probabil că n-am să văd. Sub tutela domnului director toată lumea a funcționat perfect. Am avut pe mână copii simpli, copii care nu au văzut normalitatea, echilibrul, bunul simț. Copii amărâți care nu aveau ce pune pe masă. Copii pe care statul îi uită și îi judecă prin prisma părinților lor.
Am educat copii care munceau cot la cot cu părinții. Muncă fizică, grea. Dar au fost copii frumoși pe care i-am apreciat și cărora le-am repetat mereu să își facă viața frumoasă, să se desprindă de felurile în care au trăit și să meargă mai departe cu învățătura.
Primul an de școală a fost o dezamăgire, un șoc. Am înțeles, în sfârșit, ce spuneau colegele de la facultate/masterat: nu ai cum să aplici toate metodele astea moderne pentru că elevii nu învață și mai mult nici măcar nu se entuziasmează când vii cu un exercițiu mai dinamic. Prin copiii pe care i-am avut pe mână am văzut societatea. Și am plâns tot anul gândindu-mă că nu știu de unde să mă apuc să schimb, să fac să nu mai fie așa, să simt că fac un bine, că ceva merge într-o direcție pozitivă.
Așa că mi-am păstrat optimismul și am lucrat cu ce am avut: în primele ore de română le-am dus elevilor de a opta hârtii de la Ikea cu asamblarea unor dulapuri. Le-am dat exercițiul (să scrie în cuvinte pentru fiecare etapă ce trebie să facem) și copiii au râs. Cum să facem așa ceva? Și am luat-o practic: nu știu câți dintre voi vor mai face facultate, dar să le luăm pe rând: mergi cu tata în casa omului să îl ajuți la treabă și trebuie să îi explici omului ce anume faci și cum faci; cum faci treaba asta dacă nu știi să vorbești? Și așa mai departe. Copiii s-au distrat și totodată au observat că nu prea știu să spună simplu ce e de făcut. Prin asta am văzut câteva cuvinte pe care le pronunțau greșit: celebrul "șurupuri". Ești răcit? Nu, doamna. Atunci de ce pronunți pe nas? Am râs, am mers mai departe.
Știu, ai să comentezi că de ce le-am tăiat macaroana că nu fac facultate, le-am limitat orizonturile, săracii de ei. Greșit. Am luat-o realist până am reușit să îi aduc la dorința de a ști un pic mai mult. Am avut copii care spre sfârșitul anului îmi cereau de citit, le-am împrumutat cărți, le-am adus foi peste foi să citim, să exersăm. Și deși eram cu jumătate de normă, stăteam mai tot timpul în școală. Fie că făceam de serviciu, fie că aveam ore, fie că... Am încheiat anul în îmbrățișări, lacrimi, urări de bine și succes, declarații de admirație (eu către copii, dar și ei către mine). O atmosferă foarte faină, dar extrem de greoaie. Am plecat dintr-o familie. Școala gimnazială "G.C.". Sunt mândră de anul meu de atunci. Acum lucrurile s-au schimbat acolo...Asta e povestea altcuiva...

Al doilea an de lucru: două școli, o sută de pretenții, un om. La prima școală, încă de când au aflat că am luat post m-au trimis la plimbare "Nu se poate să găsiți în altă parte? Știți, noi aveam deja un om și o altă doamnă..".. Noroc că am avut oameni care să mă susțină și m-am ținut tare pe poziție. Un fel de "Noi de aici nu plecăm, nu plecăm acasă". La a doua școală tot cu priviri scanate, de jos în sus și sus în jos, capul într-o parte, vocea miloagă "Ai vreun pic de experiență". Eu iar, cu încredere forțată "Daaa, bineînțeles! Doar am predat în Ferentari!". "Doamne, să nu mai spui la nimeni!". Nimănui, doamna director. Dar de ce să nu spun. Sunt mândră de copiii mei, de mine.
Doamne! cât am tras anul trecut! Când s-a terminat am crezut că nu mă mai înscriu niciodată la examenul ăsta cretin! Titularizarea. A fost horror. Am alergat tot anul între cele două școli, cu un program de nu știam de mine, veneam acasă numai pe la 7-8 seara, după ore cu clase de a cincea, a șaptea... Nu vă imaginați. Toată critica pe care am primit-o din partea celor care nu cunosc învățământul: de ce mă plâng că doar nu lucrez de la prima oră. Asta era! Da, dar ai vacanțe! Poți face ce vrei! Știi ce îți vine să faci în vacanță? Să dormi și să mănânci. Nu, n-avem cantină, mâncăm senvișuri și covrigi tot anul și sunt zile când n-apucăm să mâncăm nimic. Somn?! E 12 noaptea și eu încă mai am lucrări de corectat. Ca profesor de română ai mereu de corectat, ascultat, citit, învățat. Sunt convinsă că cine este în branșă simte cum i se strânge inima și răsuflă "Doamne! nu sunt singurul/singura". Un camion de hârtii, vorba vine, am aruncat/reciclat anul ăsta. Și câte pretenții! Sincer, m-am consumat degeaba. La un moment dat chiar nu m-am mai implicat în nimic. Orice aș fi făcut nu era suficient. O vorbă bună nu am auzit și eu... Două doamne m-au mai ajutat, când au avut și ele vreme, cu câte un sfat.
Sunt multe de povestit, dar ce voiam să subliniez era că a fost o vreme când abia așteptam să ajung la catedră. Mă duceam zâmbind. Mereu, mereu zâmbeam și eram fericită. M-a întrebat un elev într-o zi, în primul meu an, buimac de somn (era 8 dimineața):"Doamna, dar dumneavoastră zâmbiți așa mereu?";"Da, aproape mereu. De ce nu la urma urmei?". A zâmbit și el, a ridicat din umăr aprobator, un fel de "da, chiar așa". Anul trecut am avut o durere constantă de stomac. Am urlat o dată de nu m-am recunoscut. Disperare. Cum sunt copiii? Needucați. Deși îi iubesc oricum ar fi pentru că știu că nu e vina lor, te aduc la disperare. Am ajuns să cred că nu există părinți. Foarte puțini au bunul simț. Fooarte puțini. Unul din 30. Nu exagerez. Chiar și copiii pe care îi crezi cuminți, stau acolo și o coc până o răstoarnă la ora ta: fie că se bat, fie că îți trântește un comentariu, fie că vine cu mama să conteste o notă, fie că îți pleacă pur și simplu. Și ghici ce: E VINA TA. Nu ți-ai făcut meseria. Nu știi să îl păstrezi la oră. NU știi să îi captezi atenția. NU EȘTI BUN în ce faci pentru că uite, nu ai nici un copil la olimpiadă. Ia să văd dosarul personal. Păi, ce-i asta, doar atât?! E cam subțirel. Ia uită-te la al meu, câte diplome am, câte proiecte, câte hârtii! șamd (Eu am desene și compuneri, că pe mine asta mă interesează; cu asta îți demonstrez că ei am lucrat ceva împreună...)

  Nu știu alții cum sunt, prin ce au trecut, dar cred că eu am avut calea ușoară. Fiecare debutant are o altă poveste, una mai bizară ca alta, fiecare are de tras și te gândești: în fond, pentru ce mă plâng atât?
Sunt alții care nu au o mână, două, unii nu pot vorbi și altele. Toate discursurile motivaționale le am în minte, toate reproșurile le port în mine și cu toate astea păstrez o fărâmă de curiozitate și entuziasm pentru noii elevi. Atât mi-a rămas: o fărâmă.

Pentru profesori nu există an calendaristic normal, ci școlar. Este Revelionul nostru. Mâine e prima zi din an. Deschiderea oficială a anului în care spui "De mâine..."
... și numai un debutant se duce zâmbind în fața elevilor de la liceu...

Am încheiat citatul

Tânjim amâmdoi după genul de atenție care nu se dă oricum. Zâmbesc, zâmbești. Schimb pe schimb. Cine face primul, ce face, cum face. Care-i sunt intențiile? Ce a vrut să zică? De ce a făcut așa și nu altfel? Și alte câte întrebări pentru o fărâmă de normalitate.
Cum rămâne cu simt că te iubesc și mi-e perfect normal să îți fac cunoscut și ție? Cum rămâne cu pătura caldă în care te învelesc și cu sprijinul pe care ți-l ofer pentru că simt că fără tine nu reușesc să mă oxigenez?
Eu nu mai știu, nu mai înțeleg de ce este atât de dificil, de anormal să fii echilibrat... Mă depășește...
Îmi scapă motivul pentru care bărbatul de care mă îndrăgostesc este mereu actorul ce joacă doar pentru aplauze...

Mare

Am un torment
Curent
Ce-mi străbate cutotul
Și mă furnică...
"Ai închis marea în ochi"
Și Doamne câtă dreptate
și fericire
pentru unii...

School session

Mi-aș fi dorit să mă fi născut într-o altă țară, pe un alt continent, într-o altă dimensiune temporală...dar sunt totuși aici, acum, în aste timpuri vitrege. Încerc în fiecare dimineață să găsesc în mine motivația pentru care să mă dau jos din pat.

Și iată: Motivația:

Aș!

M-aș topi în ploaia asta rece și te-aș trage după mine. Te-aș iubi sub stropii înghețați cum nici maică-ta nu te-a iubit... Buzele mele reci, secate, urmate de o respirație mentolată te-ar sfârși într-o singură suflare...sub picurii reci și prelingători, pe o alee lângă un parc minuscul prin care te-aș pierde.... Vântul ar trece pe sub tâmple și ți-ar îngheța urechile, iar tu nu ai simți decât cum de dincolo de straturile nenumărate de haine și o perechi de sâni storciți, ar vibra singura bătaie pe care o meriți... Și ți-aș lua capul între mâinile mele înghețate, sub umbrela asta șuie ți-aș spune din priviri și cu voce tremurândă că te iubesc și-ar fi atât de!....nu-știu-cum...dar ar fi ușor pentru că în ochii tăi aș vedea ce văd de secole: o liniște continuă...un calm, un detaliu imperceptibil...doar pentru mine ai fi în ploaia asta, pe degetele vântului, eternitatea la care tânjesc...Aș face cu tine ce face primăvara cu cireșii...și eu aș face cu tine ce face ploaia cu mine; aș trezi în sufletul tău un sentiment greu și ușor, ți-aș implanta un gând de ducă și de stat într-o cameră cu geamul deschis și o muzică ambiguă...la lumina unui bec chior invocând motive pentru care să nu mai stai...
M-aș arunca peste tine într-o cascadă de trăiri sincrone și diforme...dacă ai știi și ai putea simți ce simt și eu..în ploaia asta de care toată lumea fuge. 

Triluri

Mă estimezi
sentiment cu sentiment
gând cu gând
exprimat prin agere priviri
încrucișări de mesaje
elaborate gesturi
de presupusă afecțiune.

Apreciezi cantitativ
câte reacții pe secundă
se vor dezlănțui
într-un singur hm...
într-o singură strâmbătură.

Galantarul înclină
declină
Se rotește
Și rostește:

Un blanc infernal
O microexpresie pierdută
Un colaps cerebral...

Un raggio di Sole

Augustina Somelier se plictisise îngrozitor de tare. Aşa că s-a hotărât să se delecteze cu câteva activităţi care credea că-i vor aduce din nou bucuria pe chip.
Mai întâi a încercat să citească. Rând, rând, pagină, pagină. Gândurile se amestecau cu faptele şi uite aşa a terminat un capitol fără să fi citit nimic cu adevărat. Nici măcar nu ştia cum se numea personajul principal, nici ce făcea acesta şi nici dacă era interesantă povestea. Era o poveste?
Şi-a dat seama că nu funcţionează, deci avea nevoie de altceva, o activitate care să nu-i preocupe mintea. Aşa că Augustina Somelier s-a dus în bucătărie, a scos oalele din cămară şi a început să le spele pe toate. Fiecare oală era un nou proiect, bulele de săpun o nouă provocare şi fiecare gând era spălat sub jetul cald de apă. Astfel, cămară a fost din nou aranjată, iar Augustinei i s-a făcut dor de altceva. Ceva unic în sistemul ei. Ceva care să-i preocupe întreaga fiinţă, întreaga existenţă! Obrajii ei roşii ardeau a dorinţă şi nu ştia ce să facă. Apa caldă, curată, baloanele, sânii ei întăriţi sub tricoul jilav, căldura ce o cuprinsese o îndemnau către un lucru. Augustina se opri din activităţi, se duse în baie şi porni duşul.
Îmbrăcată de-a dreptul s-a vârât sub duş şi s-a lăsat purtată de dorinţă. Augustina Somelier a cunoscut astfel liniştea.

Humã

Motive
printre stative
distributive
afective
Nimic
stilistic
bombastic
Totul curge...

Despre viitor

Fac parte din generația cu cheia de gât, din generația care se juca țările și mațele încurcate în fața blocului, din generația care striga de mă auzea tot blocul ”Maaamaa, pot să mai staau cinci miiinuuutee?!”. Totodată fac parte din generația de sacrificiu. Noi programe, noi implementări, noi reguli sociale, noi întoarceri de situații, noi spații.
Fac parte din pătura de sub pătura de mijloc. Adică nu sunt nici cu frigiderul total gol (deși cunosc foarte bine și această etapă), dar nici nu plec în fiecare weekend la vila de la Bran. Nu pot pleca nici măcar la bunici..din alte considerente naturale.
Dar făceam cândva parte dintre oamenii care aveau o speranță, care visau la ceva măreț, care luptau pentru un viitor pe care credeam că avem voie să îl construim. Însă tot mai mult observ că tinerii nu au nici o șansă în țara asta. Dacă nu ești un cameleon, un bou, o pisică, nu reziști prea mult.
Ca tânăr profesor ești batjocorit atât de colegii tăi, cât și de elevii tăi, care prin educație îți demonstrează în fiecare zi cât de urâți sunt părinții lor.
Ca să o iau cu începutul, facultatea nu te pregătește absolut deloc pentru ce urmează; nici măcar nu îți creează condițiile pentru a te pune un pic în temă. Singurul lucru pe care îl face este să te îndoctrineze. Îți bagă pe gât niște noțiuni teoretice pe care ești obligat să le înveți fără să le înțelegi și dacă nu înțelegi este pentru că nu ești prea deștept. Atitudinea cu care am fost primiți în anul 2007 a fost una de maxim dezgust. Noi eram generația pe care nu o voia nimeni pentru că alții mai buni ca noi au plecat. Ni s-a repetat la n cursuri cum profesorii noștri din preuniversitar nu ne-au învățat nimic, că nu avem ce căuta la facultate, că noi reprezentăm un viitor putred. Dar, vezi tu, dacă suntem proști, am mers înainte..cu încăpățânare.
Când intri prima oară în clasă, ți se taie respirația. Într-o secundă ești pus în fața unor lucruri pe care nu ți le-a arătat nimeni. Poate că ți s-a spus teoretic: intri, saluți, faci prezența, prezinți tema/folosești un truc pentru a capta atenția etc. Dar nu ai fost la n ore la clasă pentru a observa măcar, în zile/perioade diferite ce anume presupune această captare a atenției. Nu ți-a arătat nimeni unde pui absențele, sub ce formă pui absențe/note (cifre romane, arabe, codul morse, braille). Nu ți-a explicat nimeni cum faci un raport de activitate, nu ți-a explicat nimeni cum închei media, nu te învață nimeni să îți dozezi timpul, nu te învață nimeni cum să faci ca lecțiile tale să fie mai interesante și pe înțelesul copiilor, nu te pune nimeni să susții un discurs... Totul este p u r  teoretic.
Deasupra tânărului profesor plutește smogul. El reprezintă un deziderat. Nimeni nu crede în el pentru că nu are experiență; el abia a ieșit de pe băncile facultății și este prea entuziast. Nimeni nu îl vrea decât să îl folosească pentru propriile interese. Iar el trebuie să tacă..pentru că nu are experiență.

De ce nu este bine să scoți latina la clasa a VIII-a? Păi, ar fi și mai bine dacă am învăța latina de mici, dar nu neapărat așa ca la carte, cu toate formele băgate pe gât, ci aplicat. Prin proverbe, prin exerciții de oratorie, prin maxime, prin cugetări, prin lectură. De ce nu ne duce capul să facem lucruri frumoase în țara asta? Când am devenit atât de urâți încât să îi facem pe copii să vină cu ură la școală? Majoritatea elevilor vine la mine și negociază: ”Doamna, am nevoie de un 6, ce fac și eu pentru un 6?”, ”Doamna, astăzi am răspuns, îmi dați o notă?”.
Toți avem păreri, toți avem soluții. Dar sunt și bune? Au un scop? Care este scopul suprem al învățământului de azi? Diplome pe bandă rulantă? Păi, ar trebui să facă școală numai cine vrea și să existe centre unde se vând diplome, legal. Diplomele de masterat/doctorat să fie cele mai scumpe, iar o diplomă de 4 clase-relativ ieftină. Dacă doar hârtia contează, de ce să mai pierd atâta vreme. Un sistem bazat strict pe hârtii.
Morală, etică, valoare sunt noțiuni abstracte. Au fost întotdeauna, dar trăiam cu impresia că vom avea și noi, românii, o șansă către progres, către excelență, către un viitor construit cu trudă și în schimb ce facem? Ne prostituăm pentru statele astea mari care își bat joc de noi cu voia noastră...suntem adolescenta beată de la petrecere. Ce lăsăm în urma noastră? Ură, copia de pe buletin, gunoaie, aurolaci care se droghează în fața ta, bețivi care se urinează în locuri extrem de circulate...tu treci și te uiți în altă parte și critici... Și eu fac același lucru. M-am săturat.
M-am săturat să mă duc cu silă la clasă. Nu mă judeca, nu mă cunoști, dar nu i-ai văzut pe copiii ăștia cum se uită la tine și te tratează ca pe un nimic. Te măsoară din cap până în picioare și te întreabă constant dacă mai au mult de învățat. M-am săturat să vină părinții și să spună ”Eu nu știu ce să mai fac cu el”. M-am săturat de sistemul ăsta românesc de existență. ”Hai lasă așa...”

Fac parte din generația care mai are un pic din toate: inteligență, trudă, naivitate, bună-creștere, tactică, curaj, interes, competență... Dar nu o să ne mai țină mult dacă nu ni se oferă nici un fel de portiță de scăpare. Ne omoară cu zilele, cu hârtiile, cu dubiile, cu regulile lor inventate peste noapte. Și ce-i cel mai grav...îi lăsăm. Care ei? Cei pe care i-ați ales să vă reprezinte. Gluma politică pe care o construiți... Dacă sunt frustrată? Da, logic. Tu nu ești? Sau tu îți bagi capul în nisip. Dacă da...cum poți? Cum să nu te gândești ce se întâmplă în urma ta...ce lași mai departe...trăim fără conștiință de unitate națională. Degeaba cântăm imnul, degeaba serbăm Marea Unire... Noi suntem dezbinați și cred că niciodată nu a fost ca acum. Legea junglei.

Suntem extrem de primitivi. În tot ce facem. Niște proști. Țăranii sunt oameni simpli cu respect pentru natură. Noi nu avem respect nici pentru noi, nici pentru femeia de serviciu care curăță după copilul tău care aruncă hârtia pe jos pentru că acasă tot așa face.

Nu știu ce anume ne va scoate din această stare de putrefacție socială...dar eu nu mai rezist...

Dna Șpagă și Dna. Tefutîncur

Zâmbetul sincer se vede prin cutele drăguțe ce se formează în jurul ochilor. Însă există persoane al căror zâmbet este atât de fals încât îți pare că pentru o secundă un Dementor te-a vizitat și-a supt din tine toată bucuria, lăsându-ți numai amintirile triste...

Doamna Tefutîncur are ochii mari și căprui, o privire fixă din care nu înțelegi dacă te înjură sau te judecă. Nu este nici foarte înaltă, nici foarte scundă, iar postura ei este cu o ușoară aplecare către cel cu care vorbește sau cel căruia i se adresează. Pare a fi serviabilă, dar zâmbetul cu colțurile gurii ridicate forțat și lipsa cutelor din jurul ochilor te împiedică să o citești. Doamna Tefutîncur are dinții ascuțiți, evident, iar adesea caninii îi petrec pe vecinii lor. Ceea ce este curios este faptul că este prietenă(aparent) cu Doamna Șpagă.
Doamna Șpagă este bondoacă, iar respirația ei seamănă cu sunetul unui robinet în lipsa apei. Vocea guturală completează imaginea de femeie atotștiutoare. Spre deosebire de cealaltă, doamna Șpagă are buzele pline, ochii bulbucați și poartă ochelari mari. Doamna Șpagă nu zâmbește des, dar este foarte atentă.
Doamna Tefutîncur are o brățărică de care atârnă o cruciuliță. Întotdeauna vorbește cu pioșenie în comparație cu dna Șpagă, care are o vorbă preferată: "Știe El, Dumnezeu, să le așeze pe toate" și în colțul gurii îi apare o furnicătură de zâmbet aproape imperceptibil. Doamna Tefutîncur vorbește mult mai mult decât dna Șpagă.
Un alt lucru curios este că amândouă poartă eșarfele nepotrivite. Un semn de slăbiciune oare? Dna. Șpagă are un fulărel împletit multicolor; al nepoatei, poate. Dna. Tefutîncur poartă o eșarfă cu ciucuri. Eu le-aș fi văzut invers potriveala, dar asta nu contează prea tare pt că dna Tefutîncur a simțit că este privită și i-a spus și celeilalte. Colțul ochiului e aglomerat. Mă uit cu sfială la hainele lor și observ că ambele poartă cojoc, semn că sunt fane RegimulComunist; două nostalgice după vremuri mai bune.

Doamna Tefutîncur zâmbește aproape tot timpul și pupilele i se dilată în timp ce își arată colții. Un fel de hipnoză, însă cu dna Șpagă nu merge nimic. Cea din urmă are o siguranță de sine de nestrămutat. Admirabil aș zice...
Doamna Tefutîncur o părăsește pe dna Șpagă, lăsând în urma ei un clinchet de râs, un falseu, o impresie de criminalitate sporită de către situația dată: analiza evidentă, într-un metrou duhnind a plictiseală de către o fată cu prea multă imaginație...
Dar pot să jur că există aceste doamne în orice colț al locului în care te afli.

Zâmbește.. ca să te recunosc...