Aș!

M-aș topi în ploaia asta rece și te-aș trage după mine. Te-aș iubi sub stropii înghețați cum nici maică-ta nu te-a iubit... Buzele mele reci, secate, urmate de o respirație mentolată te-ar sfârși într-o singură suflare...sub picurii reci și prelingători, pe o alee lângă un parc minuscul prin care te-aș pierde.... Vântul ar trece pe sub tâmple și ți-ar îngheța urechile, iar tu nu ai simți decât cum de dincolo de straturile nenumărate de haine și o perechi de sâni storciți, ar vibra singura bătaie pe care o meriți... Și ți-aș lua capul între mâinile mele înghețate, sub umbrela asta șuie ți-aș spune din priviri și cu voce tremurândă că te iubesc și-ar fi atât de!....nu-știu-cum...dar ar fi ușor pentru că în ochii tăi aș vedea ce văd de secole: o liniște continuă...un calm, un detaliu imperceptibil...doar pentru mine ai fi în ploaia asta, pe degetele vântului, eternitatea la care tânjesc...Aș face cu tine ce face primăvara cu cireșii...și eu aș face cu tine ce face ploaia cu mine; aș trezi în sufletul tău un sentiment greu și ușor, ți-aș implanta un gând de ducă și de stat într-o cameră cu geamul deschis și o muzică ambiguă...la lumina unui bec chior invocând motive pentru care să nu mai stai...
M-aș arunca peste tine într-o cascadă de trăiri sincrone și diforme...dacă ai știi și ai putea simți ce simt și eu..în ploaia asta de care toată lumea fuge.