Te port pe pielea mea, în măruntaiele mele. Te am încrustat în gândurile mele. Exiști în mine și aș vrea să dau curs tuturor invitațiilor altor bărbați, să uit, să nu mai știu de tine și nu pot să zic nici da, nici nu, și nu pot să mișc nici munți, căci tu ești invizibil și totuși exiști prin mine....pierdut în gânduri. Îi întreb pe copii ce-i dragostea și toți ajung la aceeași definiție: dragostea-i atunci când nu poți trăi fără celălalt.
Eronat.
Poți trăi...dar ce viață-i asta să umbli parcă posedat, să nu te îmbie nimic, să nu găsești fericire destulă în tine când tu știi că undeva în Universul ăsta se află El pe care inima ta l-a ales să-l plângă în lipsa lui....la o stație distanță? Ce-i dragostea asta care te macină și te omoară pentru că el nu știe sau nu vrea (două nuanțe foarte diferite) să se dea în brațele tale, să uite că are bariere, să alunece în amorțeala sentimentului fără de creier/rațiune..
Am o lungă istorie de eșecuri sentimentale, dar parcă niciodată nu le-am resimțit mai tare ca acum, o seară cu lună plină, răcoroasă, la filme de o greutate sentimentală ridicolă...iar tu...dormi, lucrezi, visezi, desenezi, pozezi, analizezi, scanezi sau ce mai faci tu...
"ce vrei..să mă jupoi de vie..să sângerez până la moarte de dorul tău?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu