aş vrea să te păresesc, dar nu mă lasă inima. mi-e legată de gardurile tale cu ochiuri mici, cu iedera coborând pe picioarele-ţi lungi şi ciolănoase peste care curg puhoaie de vietăţi. îţi dau târcoale şi încerc să mă îndepărtez, dar imaginarul nu îmi permite distanţa. ba mai mult, mă apropie matern şi mă alină sub puţina umbră pe care o oferă. printre firicele apar gălbioare spirite ce-mi joacă feste, petreceri de lumină pe care nu o pot aşterne pe pielea scorojită de atâta secetă...
e greu să mă ţin în câmp când la tine-n curte mi-e încă bine. mai rar dau roade, dar îmi lipseşti când nu mă chemi...cheamă-mă mai des... poate voi veni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu