Din cronici de rang înalt

"Sunt dimineţi când aud ceasul sunând chiar şi după ce îl opresc. Rămân în capul oaselor şi, pentru mai bine de douăzeci de secunde, nu ştiu de ce trebuie să mă trezesc. Fac un efort extraordinar pentru a-mi aminti de ce sună atât de dimineaţă şi cel mai ciudat este că nu îmi amintesc nici ce s-a întâmplat în ziua precedentă. Îmi ia cel puţin un minut pentru a reveni în realitate şi atunci încep să mă întreb: este asta oare realitatea?
Cafeaua încerc să o beau acasă de cele mai multe ori. Mă simt mai bine dacă mă spăl pe dinţi după cafea. Altceva ciudat se întâmplă, totuşi, în momentul în care sunt pe stradă. În mulţimea mohorâtă care se îndreaptă cu capul în pământ spre serviciu, mă uit către picioarele mele şi văd că sunt încălţată, dar ceea ce simt este de fapt că merg cu picioarele goale prin iarbă, pe un câmp neted. Mă uit către cer şi realizez că sunt în oraş, dar mintea mea mă face să mă simt ca şi cum aş fi totodată prezentă în altă parte.
La birou, în faţa calculatorului, sunt momente când se învârte cu mine scaunul care nu este de felul acela. Este un scaun tipic, pe care îmi amorţeşte posteriorul. Mă uit adesea către tabloul de deasupra şi mi se pare că se roteşte uşor, dar urmărindu-l am impresia că se ruşinează şi se opreşte. Începusem să mă întreb dacă nu cumva am luat-o razna. Vorbesc şi aşa singură, pe stradă mă trezesc zâmbind doar pentru că mi-am amintit o glumă, iar în somn câteodată gem. Nu ştiu ce înseamnă toate astea, nu am considerat necesar să consult pe nimeni. M-am gândit că nu aş vrea să aflu mai ştiu eu ce altă tâmpenie. Prefer tâmpeniile mele. Sunt mult mai creative şi pline de fantezie. Spre exemplu, într-o zi m-am trezit dimineaţă şi mergeam pe stradă încercând să nu calc pe linii. Şi ca să fie mai interesant, am ţinut-o aşa până la serviciu. Fireşte că era dificl în locurile cu pătrăţele mici, unde nu aveam ce face, dar în rest am păşit numai pe suprafeţe netede. La un moment dat m-am ciocnit de un băiat. Nici unul dintre noi nu şi-a cerut scuze. Dar a făcut ochii mari uitându-se la picioarele mele. Amândoi mergeam încrucişat. Eram pe locul lui şi el pe al meu. Ca la şah. Eu voiam să fac mutarea, dar nu aveam unde, iar el încerca să mă înlăture, dar nu prea avea nici el cum. Lumea în jurul nostru trecea grăbită aruncându-ne cuvinte grele pe sub mustăţi având în vedere că le luasem spaţiul. Nu i-am adresat niciun cuvânt, dar i-am sugerat cu privirea să mă lase să trec pentru că sunt femeie. Nu era loc de discuţie. El voia să treacă prin mine eventual. Atunci am ridicat amândoi privirea. Deasupra noastră erau nişte bare. Ciudat este că toate se curbau şi învârteau că ar fi fost foarte uşor pentru noi să ne mişcăm, dar erau prea sus. Nici eu, nici el nu ajungeam la ele. A zâmbit, şi-a împreunat mâinile şi s-a aplecat sugerându-mi să pun piciorul şi să mă urc. Fiind în fustă, m-am cam ferit, dar nu era altă cale aşa că am cedat. Am pus piciorul în mâinile sale, el m-a ridicat, m-am apucat de prima bară şi din trei mişcări am putut trece mai departe. M-am lăsat pe vine la aterizare pentru că nu voiam să îmi sucesc glezna. Când m-am întors să mă văd dacă mai este acolo..."