Din cronici de rang înalt

"Am observat-o că mergea abătută. Pasul îi era mai rar decât de obicei, iar respiraţia îi apăsa pieptul aproape îndesându-l între coaste. Ofta prelung cu ochii către cer. S-a oprit încet şi a rămas un pic în urma mea. Când mi-am dat seama că nu mai e chiar lângă mine m-am întors brusc, fără a mă opri totuşi din mers. Stătea în faţa unei vitrine şi suspina. Crezând că e vorba de o chestiune feminină, fac cale întoarsă, o iau de umeri uitându-mă curios pentru a vedea ce anume i-a furat fetei ăsteia suspinul. Vitrina era goală. În spatele geamurilor se afla o cameră albă, împânzită de hârtii şi manechine aruncate. Cum mie îmi plăceau cadrele acestea, şi ştiind că şi ei îi placeau, m-am aflat derutat, cu aparatul în mână, încercând să îmi dau seama dacă să mă bucur sau nu. Cercetam unghiurile pentru a mă hotărâ de unde voi trage mai bine, dar reflecţia ei în geam a dat-o de gol. Şiroaie de lacrimi îi curgeau pe obraz. Cu degetele peste buze încerca să îşi înfrâneze sunetele. Nu ştiam dacă să o alin sau să o las să se liniştească. Am tras un cadru care m-a încântat ceea ce m-a făcut să mă simt un pic ciudat...având în vedere că ea plângea. M-am întors către ea şi ea cu spatele la mine pregătindu-se să plece. Am tras-o uşor de braţ; am simţit rezistenţă, dar a cedat repede. Nu voia să mă privească de ruşinea de a nu o vedea cu machiajul prelingându-i-se pe obrajii pali. Mi-era dragă acum, în momentul ăsta de maximă ananghie. Nu se machiase prea tare, deci făţuca ei era doar îmbibată, un pic umflată, iar nasul îi era roşu. Nu ştiam ce aş fi putut să-i spun. Am strâns-o în braţe şi atunci am simţit cum dinlăuntrul ei bolboroseşte un vulcan, cum tremură pământul... Ştiam că nu mai e mult şi că orice aş fi spus ar fi înrăutăţit lucrurile. I-am spus doar că mi-e dragă şi aproape. Am ajutat-o astfel să răbufnească precum se sparg valurile între ele... Am ales să îi spun că poate că iubim în alte feluri. M-a cutremurat să o simt scurgându-se din braţele mele. Dar eu îi spuneam adevărul...mi-ar fi plăcut dacă ar fi înţeles. Sau poate înţelegea mai mult decât credeam eu că înţelege ceea ce m-a făcut să îi pun o întrebare cam stupidă. Am întrebat-o dacă mă iubeşte. Cred că undeva în universul ei s-au modificat nişte atomi pentru că dintre lacrimi, pe faţa ei a apărut o cută între sprâncene, gura i s-a strâns şi s-a curbat în jos, făcând-o să pară atât de atrăgătoare. Aş fi întins-o, dar ştiu că nu mi-ar fi permis. Cuvintele ei tărăgănate m-au aprins în sensul negativ. M-a întrebat de ce e totul numai despre mine. E ciudat cum poţi trece atât de repede de la un sentiment la altul... Am vrut să ripostez, dar m-a întrerupt aşa cum face mai tot timpul. Şi nu m-a întrerupt ca să zică ceva, ci ca să uite ce avea de zis. Ar fi vrut să-şi amintească, dar era prea nervoasă... Am alintat-o şi i-am propus să ne calmăm la un ceai. Ea a spus că vrea să evite locurile publice. Nu am înţeles pe moment de ce, dar când m-am uitat în ochii ei...am înţeles cât se înfrânează. Mi-a spus cândva cuvintele magice şi de atunci îi stau pe pleoape. O ucide că nu poate să spună. Eu o ucid că nu o las să-mi spună. Şi nu că nu aş lăsa-o fizic, dar răspunsul meu este altul decât ce aşteaptă ea. Nu îmi plac aşteptările. Cum de altfel nici nu îmi plac fetele. Precum necunoscutul acela care scrie despre femei, mă întreb de ce mă întreb acum aşa ceva. Iubirea nu există decât ca formă de manipulare a persoanei de lângă. Iubirea vine ca un contract şi chiar vine cu un fel de contract. Eu sunt liber-profesionist. Colaborez. Eu nu închei contracte. Dar ea ştia asta de la început. Altfel nu m-ar fi acceptat. Probabil că în viaţa ei singuratică avea nevoie de o colaborare. Dar am înţeles acum că nu prea îi fac bine colaborările. Se străduieşte să le vrea...şi asta devine o problemă pentru mine. Mă încarcă şi eu ştiu câte pot duce. Dar ea... În fine...seara a fost compromisă şi îmi închipuisem că altfel vom ajunge acasă. Am intrat tăcuţi, am mers tiptil până spre dormitor şi a făcut patul în grabă. A intrat la duş şi m-a lăsat să îmi scriu gândurile pe hârtie. Cât a stat în duş m-am gândit la ea. Nu în felul erotic, deşi aş fi avut o tentativă, dar în felul acela în care priveşti o plantă care moare şi tu nu te prea pricepi cum să ai grijă de ea. Aş fi vrut să ştie direct din mine, din creierul meu, fără să mai pun în cuvinte. Eram obosit. Extenuat chiar. Aş fi vrut să mă uit în ochii ei şi să vadă dincolo de ai mei. Mi-a mărturisit când s-a întors de la baie că a exagerat şi că a ţinut în ea prea multe cuvinte. Apoi mi-a spus că mă invidiază, că pentru mine e atât de uşor să le dau afară. Am deschis gura, dar ştiind că va fi o prea lungă conversaţie, mi-a închis-o cu un sărut şi mi-a spus că poate a doua zi vom putea să dezvoltăm subiectul. S-a trântit în pat şi a oftat. A lăcrimat şi m-a rugat să nu stau mult în baie. Am zâmbit. M-am schimbat în pijamale şi m-am băgat lângă ea. Am strâns-o la piept, i-am cerut buzele iar şi...am rămas cu ochii în tavan până spre ziuă. Am străbătut cu gândul, cu mine din alte perioade, cu mine lângă alte femei, cu mine între alte braţe. Când s-a foit pentru prima dată m-am întors. Am privit-o cum doarme liniştită şi i-am şoptit fără cuvinte. Ostenit, am închis ochii lângă ea şi am zâmbit. Mi-era dragă...într-un fel."