pe zi ce trece îmi mai moare câte un neuron şi simt că într-o zi nu voi mai fi capabilă nici să unesc punctele...o activitate ce poate părea banală acum...
Unghii
îmi sunt unghiile carne, dincolo de tăria şi hotărârea cu care operează în fiecare zi diferite acţiuni. uneori rup coşuri, alte ori obligă puntele negre să iasă la iveală. sunt zile când scrâşnesc pe podea doar ca să aud că am unghii. alteori produc sunete pe materiale solide...sunt rare zilele când dispar de la sine putere...şi sunt şi mai reare momentele când se asupresc asupra altor organe...
mă gândesc (m-a lovit aşa deodată), dacă aş lăsa unghiile să apese pe sâni şi pe abdomen mai des, oare ar creşte mai fericite? dacă le-aş încuraja să z g â r i e pielea şi să alse semne vizibile pe ea, poate chiar să producă şi cratere, oare unghiile astea vor spune că au avut mai multe activităţi pe parcursul vieţii lor, până la tăiere, rupere, scoatere?
dar ele azi sunt moi, aproape inexistente, aproape de neobservat...acolo unde ar trebui să zgârie, gâdilă şi acolo unde ar trebui să scoată...acoperă...
Vocea
vocea îmi este prea puţin familiară. cel mai adesea operez cu scrisul. uneori mă trezesc atât de bulversată că nici nu mai ştiu să vorbesc şi trece jumătate de zi în care nu simt lipsa cuvintelor rostite şi tresar când am ajuns la ora şase în seară să îmi aud glasul. şi aproape că mă sperii că nu îmi aminteam să am vocea atât de groasă şi până se reglează (asta dacă vorbesc mai mult) mi se pare un fenomen excepţional că vorbesc... şi încerc să îmi dau seama de unde teama de vorbit. de cele mai multe ori tremur când vorbesc cu persoane noi, cu care nu m-am familiarizat.
vocea îmi este cel mai puţin cunoscută mie...vocea mea este cerneala, sunt biţii şi ce altceva contribuie la scrisul meu pe blog. nu ştiu ce tip de voce am. unii au zis că e puternică, alţii că îi adoarme...unii că nu e clară...deşi cred că se refereau la cuvintele rostite, nu la voce în sine....când am fost pusă în situaţie de a vorbi la microfon mi s-a spus că am avut o voce tandră....mă amuzam că sunt persoanele de la radio sau de la ştiri care îşi schimbă un pic tonul vocii pentru ceea ce prezintă. dar vocea...vocea a cui e? poţi să închizi ochii şi să te gândeşti la vocea cuiva? să o auzi în creier ca şi cum ar fi a ta? dar pe tine te poţi auzi în creier?
de asemenea, sunt zile când tot ce e în creierul meu iese în vorbe atât de prost. e ucigător sentimentul de a avea cuvintele în cap şi atunci când le dau glas, iese cu totul altceva. ca şi cum n-aş mai fi fost eu când am vorbit. am atâtea de zis! şi nu pot spune nimic...teama de ridicol..nu ştiu
Gust
uneori nu am gust. mă trezesc şi simt că tot ce pun în gură nu are niciun Dumnezeu. în mintea mea îmi pregătesc deja gustul...şi ştiu că o cafea va avea gustul acela, pe care îl am eu în minte. dar după aceea, ceva se întâmplă şi îmi dau seama că nu e ce am gândit, ce am simţit eu... e ciudat că se întâmplă de obicei în perioade în care nu mai sunt de acord cu nimic pe lumea asta...şi mă gândesc cu siguranţă trebuie să fie ceva de la creier să nu fiu capabilă să trăiesc ceva ce nu are cum să se schimbe. cafeaua o fac mereu la expresor, deci nu are ce să se modifice, decât dacă schimb tipul de cafea pe care îl servesc...of, dar gustul mă părăseşte în zile de anaghie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu