Chipul Donei

Pe marginea pervazului, chipul ei împietrit privea în gol. Părul ceruit îi era prins în coc îngrijit, iar câteva şuviţe se lipiseră intenţionat peste urechiuşa perfect rotundă. Buzele-i şedeau nemişcate pe înfăţişarea de fătucă erudită. Obrajii nu conturau niciun zâmbet, bărbia nu tremura la vreun fel de emoţie, ochii nu vărsau lacrimi. Căpşorul i se ridica în gâtişor de lebăduţă  dintre umerii curbaţi atât de suav.
Ţintea vrăbiuţele cu privirea; învăluită de  mister nu emana niciun alt sentiment decât o tristeţe uşoară în colţul drept al buzei.
Un porumbel atârnă de umărul ei o aripă, apoi ateriză somptuos în faţa ei. O privi cu coada ochiului, apoi începu să se plimbe dând din cap ca un bătrân înţelept. Se opri brusc şi o privi iar. Tăcerea ei misterioasă nu prevestea nimic bun. Ar putea în orice clipă să îl strivească şi asta nu e chestiune decât de câteva mişcări pe care el nu avea cum să le prevină. Se gândi să îi dea de înştiinţare că nu e de glumă cu el:
"Rrrrruu!"
Ea nici nu clipi, nici nu întoarse capul. Porumbelul se ridică de la sol precum un elicopter împrăştiind praful de pe pervaz în jurul lui şi a femeii. Se mai uită la ea pentru ultima oară, apoi se întoarse şi zbură lăsându-i o mică surpriză.

Chipul Donei, ceruit, pietruita privire ţintea în gol fantasme. În creştetul capului, pe părul uşor ondulat, se usca un găinaţ.