Din cronici de rang înalt

O mână albă ca laptele se ivi din trăsură. Degetele prelungi păreau ca nişte franjuri de mătase, iar mâneca rochiei aluneca peste pielea fină. Chipul ei apăru dintre perdelele veninoase. Ochii erau primii care vesteau starea contesei. 
Astăzi se dovedeau a fi pierduţi în gândire, absenţi la strigoii mişcători dimprejur. Lipsa zâmbetului o făcea să pară aspră, iar gura îi părea cu atât mai mică. Se coborâ cu ajutorul valetului, lăsând rochia să facă impresie mai mare decât frumuseţea ei naturală. 
Mergea dreaptă, cu bărbia în vânt, cu privirea superioară, făcând mişcări ample şi rare astfel încât privitorii să nu îşi îndrepte ochii în altă parte. Rochia de in ascundea un trup voluptuos, cărnos şi plin de pudoare... Călca grav, hotărât, ca şi cum pământul de sub picioare îi înşelase încrederea, ca şi cum soţul fusese prins în flagrant-delict cu amanta... 
Neiertătoare intră în încăperea slab luminată şi se opri brusc. Se uită în jur cercetând fiecare ungher al camerei. Îl zări pe bărbat alături de un grup de necunoscuţi jucând un joc de poker. Sprânceana stângă se arcui într-un semn de viclenie, apoi urmă un zâmbet în colţul gurii. În timp ce oamenii din jur râdeau şi se distrau, ea se amuza de cele ce vor fi urmat. Se duse ţintă către masă şi se opri cu un val de cologne împrăştiat în jurul ei. 
Privirea lui mirată o ţintui pentru o clipă. Colţurile gurii se ridicară şi o salută domol. Contesa se plecă uşor zâmbind suspicios. Îi întoarse spatele şi se îndreptă către mijlocul camerei unde se opri. Se învârti pentru a observa dacă era privită. Toţi aşteptau cu mirare.
Fără avertisment, din mâneca sa se lungi ceva strălucitor care zbură într-o fracţiune de secundă în gâtul bărbatului pe care tocmai îl salutase. Era un mic cuţitaş de deschis scrisori. 
Femeia se înclină din nou, apoi plecă fără să mai arunce o privire. 


"Ai dracului bărbaţi! Cred că pot juca necinstit o veşnicie..."

Alina Nu

nu simt
nu gust
nu dorm
nu mănânc
nu plâng
nu înghit
nu văd
nu cred
nu aud
nu cer.

nu azi
nu ieri
nu veşnic
nu arareori
nu mâine
nu întotdeauna
nu câteodată
nu acum
nu acum un an
nu peste 7 ani.

nu mâncare
nu simţire
nu somn
nu timp
nu auz
nu vedere
nu lacrimi
nu credinţă
nu fărâmă
nu dorinţă.

Interludiu

Între mine şi tine se ridică un munte de idei care nu ne aparţin. E un bun comun de care abuzăm în timpuri de nevoie. Câteodată luăm separat idei, alte ori ne suprapunem. Muntele acesta se opreşte din crescut în momentul când ne servim din el astfel încât rămânem fără idei. Atunci apelăm la necuvinte. Închidem ochii şi ne aprindem inimile, vorbim cu trupul, cu ochii, cu pomeţii.
Îmi plimb degetele pe pielea ta fină, o străbat de la un capăt la altul, pe dinăuntru şi pe dinafară; o gust cu buzele, cu limba, cu pielea mea, fiecare por din mine vorbeşte peste nevorbele tale. Ne contrazicem în necuvântare şi ne cunoaştem fără să ne comunicăm. Îţi şoptesc cu mâna atingându-ţi pieptul, în zona cordului că nutresc sentimente puternice ce te apasă aşa...şi nu te lasă să respiri până la capăt şi zâmbeşti fără să îţi dai seama că zâmbeşti în necuvinte nutritive.
Între mine şi tine creşte un munte bogat în vitamine.



*Iubirea întreabă Prietenia:
- Pentru ce este nevoie de tine?
Prietenia răspunde:
- Este nevoie de mine pentru a sterge lacrimile pe care le laşi tu să cadă.

Eternitate artistică

Artiştii nu mor niciodată cu adevărat. 

BA din contră, ei cochetează foarte frumos cu Moartea.
Unii dintre ei preferă să facă totul cât mai dramatic, o moarte cât mai sclipitoare, cu ţipete isterice şi regrete teatrale. Iar la sfârşit numele lor rămâne, arta lor continuă. Chiar şi artiştii minori (asta nu înseamnă cei sub 18 ani), cei mai buni dintre minori (ironic, dar adevărat), sunt menţionaţi în comparaţie cu modelele lor chiar şi după moarte.
Alţi artişti preferă o moarte anonimă, de renume post-mortem. Se retrag în căsuţe uitate de ochii ziariaştilor şi îşi pun în ordine ultimele lor scrieri care să aibă un impact asupra celor care i-au iubit. Îşi scot la iveală (dar într-un sertar "ascuns") caiete din tinereţe, de la mijlocul vieţii şi , care are noroc să trăiască mult, scot manuscrise/opere de la ultima decadă a vieţii.
Şi mai sunt şi acei artişti care mor sub nasul nostru. Cei care nu dispar de pe ecran/paginile cotidianelor decât atunci când dispare trupul lor şi se întorc un timp amintind de renumele lor.

Dar artiştii nu mor niciodată cu adevărat. Rămâne pe pământ un suflu, o adiere artistică şi dincolo de toate, rămân cuvintele ce l-au definit cândva pe artist. Ne sunt amintiţi constant artişti care nu mai sunt de secole bune; asta pentru că omul are în el o nevoie de comparare. Şi un artist bun nu se va compara cu un minor, ci cu un altul la fel de bun sau dacă se poate, mai bun (deşi artiştii nu se compară în bun sau prost, ci în diferit). Sau cel puţin...câteodată se întâmplă aşa.

Fizic artiştii nu mai sunt. Ei există sub forme materiale, care acum pot fi considerate banale. Ei convieţuiesc alături de noi fără să ne dăm seama. În norii de pe cer, o frunză, un ghem, o clădire, un muzeu, o fiinţă.

Dar artiştii nu mor niciodată cu adevărat. Ei trăiesc veşnic prin ceea ce au lăsat în urmă: o pictură, un volum de poezie, un roman, o sculptură, orice altă formă de artă. Artiştii dau impresia că mor când de fapt se implantează în tot ce alcătuieşte viaţa şi trăiesc precum bacteriile: invizibili ochiului, dar foarte prezenţi în organism.

Colosal de izbitor

Înaintea ochilor se derulează feţe pe care nu le disting, sunt nişte globuri mari de ceaţă. Doar culorile îmi arată diferenţa dintre un obiect şi un altul. Mă chinui să aud clar, dar ca un ecou vag dinspre un vârf de munte, eu aflându-mă pe un altul, se aud doar voci, globuri înceţoşate de voci...Timbrul vocii ar putea să-mi spună măcar dacă este de tip masculin sau feminin, dar fiind atât de departe, nu îmi pot da seama. Apoi un lanţ de evenimente se petrece aproape de mine, iar eu din ecou disting un strigăt...Îmi îngustez ochii încercând să-mi ascut auzul, şi dacă ar fi fost de vizual chipul ar fi prins un contur, dar auditiv, am conturat vocea de aproape de mine ţipând sunete joase. Una e să te trezeşti dintr-un coşmar, dar e altceva să te trezeşti în coşmarul altcuiva. Persoana de lângă mine prevesteşte moartea de mulţi ani...Dacă e cu noroc, e doar ceva foarte grav, dar nu moare nimeni...
În seara aceasta, dinspre o cracă nu foarte îndepărtată, se aude vocea unei paseri de noapte, binecunoscuta şi mult temuta, doamna Cucuvea. Nu sunt eu prea superstiţioasă, dar când un coşmar se suprapune cu vocea încântătoare a dumneaei...îmi vine cam greu să închid ochii şi să văd câmpuri cu flori şi munţi înalţi acoperiţi cu zăpadă albă-orbitor de albă.

Hipnotic. Amnezic. Descentrat şi Răpitor. Uimitor. Dezolant. Agonie şi Exces. Primitor şi Orgasmic. A  R Ă B U F N I. Bufniţă. Carte. Bibliotecă. Linişte. Pace. Munte. Gandhi.

Îmi vin cuvinte în minte rar. Dar când îmi vin aproape că le simt gustul.
Hipnotic este dulce-amărui. Amnezic-atât de amar că te face să îţi curbezi colţurile gurii. Descentrat şi Răpitor- mai întâi sărat, dar nu exagerat, apoi cu iz de plante precum cimbrul. Uimitor-atât de dulce că vrei apă. Dezolant-anason. Agonie şi exces-cuişoare, anason, scorţişoară, nucşoară. Primitor şi orgasmic-dafin, cu gust de rugină. A  R Ă B U F N I-carne tocată cu sos de roşii, spaghete. Bufniţă-carne tare, nefăcută bine. Carte-albuş de ou cu zahăr. Bibliotecă-marshmallow. Linişte-pătrunjel şi mărar. Pace-seminţe de floarea soarelui(negre) prăjite. Munte-zăpadă. Gandhi...nu sunt nebună, dar îmi vine în minte un gust de textil...ca şi cum ai încerca să îţi mănânci bluza...

Mă întreb adesea: "Mor". Câteodată mă trezesc dezamăgită de faptul că nu am murit şi mă gândesc că poate în mine locuieşte un suflet bătrân care nu mai poate îndura, dar ce să fac cu creierul? El este cel care ar trebui să mă facă mai raţională; dacă şi spiritul meu dă greş, şi creierul şi el...atunci....ce fac?
Scriu despre moarte....
Nu mă sperie prea tare când mă gândesc. Citind din Bel Ami pasaje despre moarte mi-am dat seama că oamenii se tem astăzi altfel decât cei din celelalte secole. Şi de fapt, ei nu se tem de ea, ci de consecinţele ei sau de modul de a veni...nu îi preocupă dacă mor, ci cum mor şi ce rămâne în urma lor...
Pe mine mă preocupă acum dacă la noapte va mai fi gălăgie sau voi putea dormi...

....aş fi dormit într-un pat regal marca Ikea, cu aşternut mirosind a Biblioteca Naţională Română şi m-aş fi zgâit la pereţii cu sanscrită pe ei...şi mi-aş fi plimbat piciorul pe bulevardul visării. poate chiar aş fi sforăit...ca un iepuraş... aş fi.... noapte bună.

Chipul Donei

Pe marginea pervazului, chipul ei împietrit privea în gol. Părul ceruit îi era prins în coc îngrijit, iar câteva şuviţe se lipiseră intenţionat peste urechiuşa perfect rotundă. Buzele-i şedeau nemişcate pe înfăţişarea de fătucă erudită. Obrajii nu conturau niciun zâmbet, bărbia nu tremura la vreun fel de emoţie, ochii nu vărsau lacrimi. Căpşorul i se ridica în gâtişor de lebăduţă  dintre umerii curbaţi atât de suav.
Ţintea vrăbiuţele cu privirea; învăluită de  mister nu emana niciun alt sentiment decât o tristeţe uşoară în colţul drept al buzei.
Un porumbel atârnă de umărul ei o aripă, apoi ateriză somptuos în faţa ei. O privi cu coada ochiului, apoi începu să se plimbe dând din cap ca un bătrân înţelept. Se opri brusc şi o privi iar. Tăcerea ei misterioasă nu prevestea nimic bun. Ar putea în orice clipă să îl strivească şi asta nu e chestiune decât de câteva mişcări pe care el nu avea cum să le prevină. Se gândi să îi dea de înştiinţare că nu e de glumă cu el:
"Rrrrruu!"
Ea nici nu clipi, nici nu întoarse capul. Porumbelul se ridică de la sol precum un elicopter împrăştiind praful de pe pervaz în jurul lui şi a femeii. Se mai uită la ea pentru ultima oară, apoi se întoarse şi zbură lăsându-i o mică surpriză.

Chipul Donei, ceruit, pietruita privire ţintea în gol fantasme. În creştetul capului, pe părul uşor ondulat, se usca un găinaţ.