amar

aş vrea să te păresesc, dar nu mă lasă inima. mi-e legată de gardurile tale cu ochiuri mici, cu iedera coborând pe picioarele-ţi lungi şi ciolănoase peste care curg puhoaie de vietăţi. îţi dau târcoale şi încerc să mă îndepărtez, dar imaginarul nu îmi permite distanţa. ba mai mult, mă apropie matern şi mă alină sub puţina umbră pe care o oferă. printre firicele apar gălbioare spirite ce-mi joacă feste, petreceri de lumină pe care nu o pot aşterne pe pielea scorojită de atâta secetă...
e greu să mă ţin în câmp când la tine-n curte mi-e încă bine. mai rar dau roade, dar îmi lipseşti când nu mă chemi...cheamă-mă mai des... poate voi veni...

Flori în culori.
Zori de zi în cafele târzii.
Mori în flori.
Dormi în mori.

Cafele în zori de zi.
Flori pustii.
Mori târzii.

E vremea de vină. De vină e vremea. Vremea e de vină! Vina e a vremii... E de vină vremea.

***

sunt încă o femeie ce te iubeşte.
sunt încă una cu care îţi petreci timpul sau cu care îl iroseşti.
sunt încă o femeie care te bate la cap.
sunt încă o femeie ce te încurcă.
sunt încă o femeie care te îngrijeşte atunci când eşti bolnav.
sunt încă o femeie....

Din cronici de rang înalt

"Preţioase clipe ce mă poartă pe valuri cristaline din adâncuri absinteice pornite, se scurg mai lent decât vecina de la Relicvă. Vreau să fiu fericită. Respir bule de aer şi mănânc alge. Miroase a melci şi râme, e o zi bună. Razele soarelui pătrund sub scoica mea şi mă încâlzesc până îmi schimb culoarea. La gara de la Recif e blocaj din nou. Sunt forţe mai mari aici care mă fac să cred că nu pot ieşi fără să îmi pun scutul. Sub mine bate curentul marin...Da, sunt în mare...că în ocean nu m-au primit. Au zis că-s prea mică şi că nu o să rezist. Dar eu mi-am construit câteva dintre căsuţele la care am visat. Mi-au dat voie să fac mai multe...din moment ce am mulţi copii. I-am lăsat să-şi aleagă singuri numele...
La subsoară o duc pe cea mai mică. Mi-e dragă tare când mă uit în scoica ei şi o văd zvârcolindu-se din când în când. Nici nu i-au dat solzii...Mititica de ea. Mai are un pic şi îi creşte şi coada. Pe ea o voi numi eu. Este singura de felul acesta.
La Pupă iar au descoperit ciubote. În ele era ascuns mult aur. Ce mi-ar plăcea şi mie să zbor cu aripi aurii şi să planez către fundul oceanului. Am auzit că mai încolo de curentul principal e ieşirea. Mi-a fost frică de atâtea ori să mă îndrept către locul acela! Dar am văzut că Bump nu are nicio problemă. Asta pentru că are o carapace foarte isteaţă. Plus că toate rudele ei sunt în ocean.
Ehe...ce-ar fi fost de eram eu o altfel de fiinţă, poate una din aceea care mai vine din când în când şi ne mai fură dintre semeni...cum ar fi fost oare? Sunt enorme fiinţele acelea! Şi fioroase! Plus că se mişcă mai greu decât mine. Eu ţuşt! am şi fugit cum am văzut una dintre ele."

Din cronici de rang înalt

"Sunt dimineţi când aud ceasul sunând chiar şi după ce îl opresc. Rămân în capul oaselor şi, pentru mai bine de douăzeci de secunde, nu ştiu de ce trebuie să mă trezesc. Fac un efort extraordinar pentru a-mi aminti de ce sună atât de dimineaţă şi cel mai ciudat este că nu îmi amintesc nici ce s-a întâmplat în ziua precedentă. Îmi ia cel puţin un minut pentru a reveni în realitate şi atunci încep să mă întreb: este asta oare realitatea?
Cafeaua încerc să o beau acasă de cele mai multe ori. Mă simt mai bine dacă mă spăl pe dinţi după cafea. Altceva ciudat se întâmplă, totuşi, în momentul în care sunt pe stradă. În mulţimea mohorâtă care se îndreaptă cu capul în pământ spre serviciu, mă uit către picioarele mele şi văd că sunt încălţată, dar ceea ce simt este de fapt că merg cu picioarele goale prin iarbă, pe un câmp neted. Mă uit către cer şi realizez că sunt în oraş, dar mintea mea mă face să mă simt ca şi cum aş fi totodată prezentă în altă parte.
La birou, în faţa calculatorului, sunt momente când se învârte cu mine scaunul care nu este de felul acela. Este un scaun tipic, pe care îmi amorţeşte posteriorul. Mă uit adesea către tabloul de deasupra şi mi se pare că se roteşte uşor, dar urmărindu-l am impresia că se ruşinează şi se opreşte. Începusem să mă întreb dacă nu cumva am luat-o razna. Vorbesc şi aşa singură, pe stradă mă trezesc zâmbind doar pentru că mi-am amintit o glumă, iar în somn câteodată gem. Nu ştiu ce înseamnă toate astea, nu am considerat necesar să consult pe nimeni. M-am gândit că nu aş vrea să aflu mai ştiu eu ce altă tâmpenie. Prefer tâmpeniile mele. Sunt mult mai creative şi pline de fantezie. Spre exemplu, într-o zi m-am trezit dimineaţă şi mergeam pe stradă încercând să nu calc pe linii. Şi ca să fie mai interesant, am ţinut-o aşa până la serviciu. Fireşte că era dificl în locurile cu pătrăţele mici, unde nu aveam ce face, dar în rest am păşit numai pe suprafeţe netede. La un moment dat m-am ciocnit de un băiat. Nici unul dintre noi nu şi-a cerut scuze. Dar a făcut ochii mari uitându-se la picioarele mele. Amândoi mergeam încrucişat. Eram pe locul lui şi el pe al meu. Ca la şah. Eu voiam să fac mutarea, dar nu aveam unde, iar el încerca să mă înlăture, dar nu prea avea nici el cum. Lumea în jurul nostru trecea grăbită aruncându-ne cuvinte grele pe sub mustăţi având în vedere că le luasem spaţiul. Nu i-am adresat niciun cuvânt, dar i-am sugerat cu privirea să mă lase să trec pentru că sunt femeie. Nu era loc de discuţie. El voia să treacă prin mine eventual. Atunci am ridicat amândoi privirea. Deasupra noastră erau nişte bare. Ciudat este că toate se curbau şi învârteau că ar fi fost foarte uşor pentru noi să ne mişcăm, dar erau prea sus. Nici eu, nici el nu ajungeam la ele. A zâmbit, şi-a împreunat mâinile şi s-a aplecat sugerându-mi să pun piciorul şi să mă urc. Fiind în fustă, m-am cam ferit, dar nu era altă cale aşa că am cedat. Am pus piciorul în mâinile sale, el m-a ridicat, m-am apucat de prima bară şi din trei mişcări am putut trece mai departe. M-am lăsat pe vine la aterizare pentru că nu voiam să îmi sucesc glezna. Când m-am întors să mă văd dacă mai este acolo..."

Din cronici de rang înalt

"Am observat-o că mergea abătută. Pasul îi era mai rar decât de obicei, iar respiraţia îi apăsa pieptul aproape îndesându-l între coaste. Ofta prelung cu ochii către cer. S-a oprit încet şi a rămas un pic în urma mea. Când mi-am dat seama că nu mai e chiar lângă mine m-am întors brusc, fără a mă opri totuşi din mers. Stătea în faţa unei vitrine şi suspina. Crezând că e vorba de o chestiune feminină, fac cale întoarsă, o iau de umeri uitându-mă curios pentru a vedea ce anume i-a furat fetei ăsteia suspinul. Vitrina era goală. În spatele geamurilor se afla o cameră albă, împânzită de hârtii şi manechine aruncate. Cum mie îmi plăceau cadrele acestea, şi ştiind că şi ei îi placeau, m-am aflat derutat, cu aparatul în mână, încercând să îmi dau seama dacă să mă bucur sau nu. Cercetam unghiurile pentru a mă hotărâ de unde voi trage mai bine, dar reflecţia ei în geam a dat-o de gol. Şiroaie de lacrimi îi curgeau pe obraz. Cu degetele peste buze încerca să îşi înfrâneze sunetele. Nu ştiam dacă să o alin sau să o las să se liniştească. Am tras un cadru care m-a încântat ceea ce m-a făcut să mă simt un pic ciudat...având în vedere că ea plângea. M-am întors către ea şi ea cu spatele la mine pregătindu-se să plece. Am tras-o uşor de braţ; am simţit rezistenţă, dar a cedat repede. Nu voia să mă privească de ruşinea de a nu o vedea cu machiajul prelingându-i-se pe obrajii pali. Mi-era dragă acum, în momentul ăsta de maximă ananghie. Nu se machiase prea tare, deci făţuca ei era doar îmbibată, un pic umflată, iar nasul îi era roşu. Nu ştiam ce aş fi putut să-i spun. Am strâns-o în braţe şi atunci am simţit cum dinlăuntrul ei bolboroseşte un vulcan, cum tremură pământul... Ştiam că nu mai e mult şi că orice aş fi spus ar fi înrăutăţit lucrurile. I-am spus doar că mi-e dragă şi aproape. Am ajutat-o astfel să răbufnească precum se sparg valurile între ele... Am ales să îi spun că poate că iubim în alte feluri. M-a cutremurat să o simt scurgându-se din braţele mele. Dar eu îi spuneam adevărul...mi-ar fi plăcut dacă ar fi înţeles. Sau poate înţelegea mai mult decât credeam eu că înţelege ceea ce m-a făcut să îi pun o întrebare cam stupidă. Am întrebat-o dacă mă iubeşte. Cred că undeva în universul ei s-au modificat nişte atomi pentru că dintre lacrimi, pe faţa ei a apărut o cută între sprâncene, gura i s-a strâns şi s-a curbat în jos, făcând-o să pară atât de atrăgătoare. Aş fi întins-o, dar ştiu că nu mi-ar fi permis. Cuvintele ei tărăgănate m-au aprins în sensul negativ. M-a întrebat de ce e totul numai despre mine. E ciudat cum poţi trece atât de repede de la un sentiment la altul... Am vrut să ripostez, dar m-a întrerupt aşa cum face mai tot timpul. Şi nu m-a întrerupt ca să zică ceva, ci ca să uite ce avea de zis. Ar fi vrut să-şi amintească, dar era prea nervoasă... Am alintat-o şi i-am propus să ne calmăm la un ceai. Ea a spus că vrea să evite locurile publice. Nu am înţeles pe moment de ce, dar când m-am uitat în ochii ei...am înţeles cât se înfrânează. Mi-a spus cândva cuvintele magice şi de atunci îi stau pe pleoape. O ucide că nu poate să spună. Eu o ucid că nu o las să-mi spună. Şi nu că nu aş lăsa-o fizic, dar răspunsul meu este altul decât ce aşteaptă ea. Nu îmi plac aşteptările. Cum de altfel nici nu îmi plac fetele. Precum necunoscutul acela care scrie despre femei, mă întreb de ce mă întreb acum aşa ceva. Iubirea nu există decât ca formă de manipulare a persoanei de lângă. Iubirea vine ca un contract şi chiar vine cu un fel de contract. Eu sunt liber-profesionist. Colaborez. Eu nu închei contracte. Dar ea ştia asta de la început. Altfel nu m-ar fi acceptat. Probabil că în viaţa ei singuratică avea nevoie de o colaborare. Dar am înţeles acum că nu prea îi fac bine colaborările. Se străduieşte să le vrea...şi asta devine o problemă pentru mine. Mă încarcă şi eu ştiu câte pot duce. Dar ea... În fine...seara a fost compromisă şi îmi închipuisem că altfel vom ajunge acasă. Am intrat tăcuţi, am mers tiptil până spre dormitor şi a făcut patul în grabă. A intrat la duş şi m-a lăsat să îmi scriu gândurile pe hârtie. Cât a stat în duş m-am gândit la ea. Nu în felul erotic, deşi aş fi avut o tentativă, dar în felul acela în care priveşti o plantă care moare şi tu nu te prea pricepi cum să ai grijă de ea. Aş fi vrut să ştie direct din mine, din creierul meu, fără să mai pun în cuvinte. Eram obosit. Extenuat chiar. Aş fi vrut să mă uit în ochii ei şi să vadă dincolo de ai mei. Mi-a mărturisit când s-a întors de la baie că a exagerat şi că a ţinut în ea prea multe cuvinte. Apoi mi-a spus că mă invidiază, că pentru mine e atât de uşor să le dau afară. Am deschis gura, dar ştiind că va fi o prea lungă conversaţie, mi-a închis-o cu un sărut şi mi-a spus că poate a doua zi vom putea să dezvoltăm subiectul. S-a trântit în pat şi a oftat. A lăcrimat şi m-a rugat să nu stau mult în baie. Am zâmbit. M-am schimbat în pijamale şi m-am băgat lângă ea. Am strâns-o la piept, i-am cerut buzele iar şi...am rămas cu ochii în tavan până spre ziuă. Am străbătut cu gândul, cu mine din alte perioade, cu mine lângă alte femei, cu mine între alte braţe. Când s-a foit pentru prima dată m-am întors. Am privit-o cum doarme liniştită şi i-am şoptit fără cuvinte. Ostenit, am închis ochii lângă ea şi am zâmbit. Mi-era dragă...într-un fel."

Cofetăria Liana

Cofetăria Liana se află în zona Piaţa Universităţii, mai exact în gangul de după Librăria Mihai Eminescu. Este de obicei camuflată de o tanti care are un stand... Preţurile sunt în regulă, pentru o cofetărie în centru, iar produsele sunt foarte bune.
Da, le fac reclama pentru că merită. Singurul lucru de care mă plâng este de faptul că prăjiturile s-au micşorat de vreo doi ani încoace. Ar mai fi şi faptul că nu au toaletă, dar este una în pasaj la Universtitate şi e free.

Odată, îmi luasem o prăjitură foarte înaltă cu căpşuni şi când am dat să tai din ea cu linguriţa mi-a căzut pe masă. M-a observat cofetăreasa şi mi-a adus alta cerându-şi scuze. M-a încântat să observ că mai există şi oameni care îşi fac treaba cum trebuie.

Aproape de fiecare dată îmi aleg acelaşi loc: locul de lângă frigiderul cu apă minerală. Stau cu spatele la vitrinele cu prăjituri, dar cu faţa la trecători. Văd toată cofetăria. Toată...cât există din partea aceea. Mă uit la oameni şi observ că era cofetariilor a apus de mult. Rar mai apare câte un cuplu melancolic care să servească o prăjitură. Se plâng de preţuri. Când se duc la KFC şi bagă în ei aripioare şi crispy crisps, atunci nu mai e scump.
În fine, m-am întristat un pic, dar pentru că am imaginaţie, m-am închipuit în era când o prăjitură era de ajuns pentru a te îndulci.

Cu alte cuvinte, 1 mai fără tradiţii, noua tradiţie. O raită pe la MiniPrix (cu un rezultat îmbucurător), o oră în părculeţul Ateneului şi o oră la cofetărie. M-a udat şi ploaia şi m-am apucat şi de un nou proiect. Nu e rău deloc pentru 1 Mai Muncitoresc. Mâine e ziua Tineretului aşa că mă voi bucura de faptul că sunt tânără şi în putere.

Coffee and a run in the park. That's how you start your summer usual.