Impersonal

Zile de nesomn, nopţi de veghe în lanul de cartofi. Tu şi cu mine scriem foarte diferit, da. Unul alături de celălalt sau unul faţă de celălalt. Încerc să nu privesc înainte, căci lumina vâscoasă a monitorului îmi reţine retina pe o traiectorie eviscerată în ne-ludic. Dacă pricep? Fireşte. M-am născut pricepută şi pricepândă. Dar pe asta, nu am priceput-o.

Se aude cu ecou între taste că gândesc, dar nu se aude cum. Sau poate modul sacadat de a apăsa fiecare literă pe rând demonstrează că nu prea mai gândesc. E deja marţi când ieri a fost luni şi suntem în martie la sfârşit şi mai avem un pic si intrăm în aprilie deja! Urmează mai şi apoi iunie! Doamne ce puţin mai e! Ştiu cum e să te apuce frica asta de a număra numărătoarea pe care tu singur ţi-o impui fără să fi un prea bun manager al timpului, căci tu eşti literat, nu ai treabă cu distribuţia. Nici măcar cu cea a cuvintelor. Nu ştii câte substantive vor fi în pagină şi nici nu ştii că radical din adjectiv e substantiv la pătrat sau că dacă scoţi procente din verbe, vei obţine nişte simple interjecţii. Probabilitatea ca textul să fie complet este una la mie. E o ipoteză ca el să fie bun.

Îmi aştern capul pe hârtie. Nu e cărnos, e numai oase şi dacă te strădui foarte tare punându-i întrebări, s-ar putea să îţi şi răspundă. Între timp am dezvoltat un tic: îmi bâţâi femurul, rotula, tibia, fibula, tarsienele şi metatarsienele. Doar pe un picior îmi las grijile, frustrările, să se cearnă într-o nouă obsesie. Simt cum se tasează cartilagiul şi devin isterică în timp ce descopăr că timpul trece, pietrele rămân sau cum naiba era zicala!

E târziu, e devreme, nu mai este nici prânziu măcar! E iar ora 4, e iar întuneric când mai adineauri a fost lumină. Ce-i drept, era un bec, dar era mai puternic, mai rece şi mai sumbru. Ca musca mă duceam la el, dar am aflat că sunt un liliac. Stau în grotă şi vorbesc cu omul primordial. Cu OG! el, omulpeşterii. Eu fâlfâi din aripi, el strigă să-i las părul în pace. Suntem buni prieteni. Zice că mă va prăji la cină. Eu zic că sunt ultrasonică. El face focul, eu îi ţin companie.

Ah! Unde sunt secolele lipsite de inteligenţă articifială?! Unde-i penelul să pictez nişte cuvinte apăsătoare? Unde mi-e pana să întind pe foi scorţoase poezii frumoase, simple, despre iubire, despre natura umană, despre cum te-am întâlnit, despre cum am văzut în părul L.-ei un măr jumate roşu, jumate verde? Unde mi-e rochia adolescentină ivoar, satinată pe care să o port la balurile târzii ale L.-ei unde stăteam pe banca de lângă stâlp şi aşteptam să fim invitate la dans? Unde sunt anii plini de zâmbete şi de sufocări de bucurie? Mi-e dor de secole de trăire sportivă, de gâfâială intensă din culisele concertelor la care nu am fost Mi-e dor de mâna presupus întinsă către mine, dar care nu m-a luat cu ea niciodată!

applescherriesilovelife

Da, categoric scriem diferit. Caligrafia mea este pătată, mă duc în josul sau în susul foii, nu respect nici măcar o linie marginală şi nici nu-mi pasă dacă scriu peste alte cuvinte. În felul acesta nu vom pricepe nici ce a fost, nici ce este şi nici nu putem anticipa ce va fi. Torid gând m-a străpuns: se făcea că eram în deşert, buzele-mi ardeau a apă, inima a amor, a vară, a zori. Se făcea că te sărutam pe frunte şi îţi şopteam că te iubesc, că-mi eşti alături...
Acum e toamnă, bate vântul, frunza-n dungă...n-am nici cântăreţi, nici greierii nu-i alungă, îngheţată mi-e şi inima, şi, peste toate, nu izbutesc să mă ridic de la sol, mă duc sub pâmânt, în grotă, lângă omul meu, omul peşterii mele.