De secole mă fură...

Nu, eu nu vin din trecut. Mă trădează manierele. Mă pudrez cu ani puţini şi compătimire, dau pe buze o uşoară tentă de modestie şi mă îndrept către abisala debara ghiftuită de straie roiale, cu cele mai fine cusături, cu cele mai luminoase tăceri. Încerc să găsesc haina care să mi se potrivească cel mai bine: poate o rochie matlasată ivoar cu un set de perle, să par mai femeie. Vai! Am găsit şi mănuşile acelea brodate în ochiuri mici, uşor antique, moştenite de la mamaie! Nici nu ştiţi cât de fericită sunt! Un pantof ca al Cenuşăresei se plimbă prin dormitorul meu şi mă tot întreabă: Mergem? Surâd copilăreşte şi-i răspund: Nu fi prostuţ, nu cu tine merg. Şi îl dau deoparte căutându-i pe cei mai simpli, mai comozi. Picioarele, dintre toate părţile corpului unei femei, trebuie să fie lejere. De acolo pleacă întreaga dispoziţie! Dacă pantofii o strâng cum ar putea ea pluti ca o păpădie în vânt? Dacă pantofii îi sunt incomozi, cum ar putea ea dansa în mijlocul galei unde lumea întreagă o priveşte? Cum ar fi zâmbetul ei încântător dacă pantofii i-au rănit picioruşele? Un toc lejer, un model caracteristic rochiei şi un şal care să ţină companie umerilor suavi, dar care să îmi lungească gâtul de lebăduţă. Cât de tandră pot părea în straie roiale cusute cu bunătate!
Cum aş putea ţine pasul cu buna purtare în secolul tău, băiete? Tu îmi spui să renunţ la ele, iar eu nu pricep de ce. Cum aş renunţa eu la asemenea frumuseţi? Cum aş putea înlătura căldura de dincolo de corset? Pentru ce să las în secole trecute Pudoarea, Dragostea, Grandoarea?! Când tot ce am, tot ce mi-a rămas, este în mine?
Mă dichisesc cu toate acestea când ies din casă, din cutia în care trăiesc, un ambient mat, impropriu, nepersonalizat, sec, şi le port în mine căci de le pun la vedere lumea mi le ia! Mă fură de ele! Ar trebui să îi alerg după aceea prin oraş să mi le iau înapoi. Asemenea straie...mai rar găseşti.