Frustrări didactice

A treia săptămână de școală și deja mă gândesc să fug. Să nu îți iei niciodată dirigenție, mi-au spus, dar eu nu și nu. Eu am mers țanțoșă că vreau dirigenție! Mie nu îmi trebuie timp pentru a învăța și pentru a mă preocupa de niște posibile cursuri pentru suflețelul meu. Nu. Mie îmi trebuie să stau la calculator și să fac tabele și hârtii și mustrări pentru copii care rup scaune, se pipăie în toalete sau se ceartă cu profesorii. Da. Asta îmi trebuia. Îmi mai trebuia de altfel și să stau să scriu rapoarte și să fac planuri pentru activități cu copiii, activități pe care sunt obligată să le fac ca mai târziu să fiu obligată să dovedesc ce am făcut, în ce scop am făcut și ce a ieșit din asta. Sigur. De ce să propun să mergem la film și să fie okay cu toată lumea, fără să dăm cu subsemnatul că am cumpărat nachos și am văzut Suicide Squad? Nu.
Apoi vor veni atotștiutorii și vor susține că există soluții pentru orice și că nu mă implic destul și au dreptate. Nu mă implic pentru că fiecare implicare presupune câte un obraz bătut sau o mustrare în fața colegilor că ai motivat absențe fără să ceri acordul sau că nu e treaba ta să te tot implici în atâtea activități; ce vrei tu de fapt, vrei să îi iei locul?

Și așa mai departe.

Era o vreme când mă duceam zâmbind zi de zi, iar acum...mă duc mereu încruntată și supărată că tocmai m-am ciondănit cu secretara care nu vrea să își facă treaba și să găsească soluții pentru că are prea multe de făcut, pentru că până la urmă suntem toți niște frustrați... Aveam idei inedite și abia așteptam să le pun în practică... Acum...încă am idei și le pun în practică, dar mă simt de parcă aș avea un drăcușor pe umăr care mă împinge numai la prostii. Teme precum pregătirea unui discurs pentru candidarea la șefia clasei sau alte poziții ca bufonul clasei...

Citesc despre reușitele norvegienilor sau suedezilor și plâng de ciudă că noi nici măcar nu reușim să renunțăm la o parte din obiceiurile comuniste precum protocoalele, plocoanele sau cozile pe ultima sută de metri și țipetele de învinuire către oameni suprasolicitați.

Asta este tot ce mai pot scorni din mintea mea momentan...educație...lipsuri... ache...

Post titlu

Sunt goală și plină totodată. Simt și nu simt și aș vrea să fug într-o văgăună până în China sau oricum undeva unde chiar nu înțeleg nimic și unde timpul trece sau nu că oricum nu contează.
Nu-mi mai place nimic, nu am nici o bucurie, nu fac cu plăcere nimic, sunt nu consistent într-un unghi congruent dacă îți mai aduci aminte, că mie nu mi-a plăcut matematica niciodată.

Mi-e iar dor...portocaliu fad pe străzi ude și buze reci șoptind cine-știe-ce, haine groase care fâșâie surd și atingeri moi cu triluri de inimă nefrântă...răsfrântă.

(a)normal

Te port pe pielea mea, în măruntaiele mele. Te am încrustat în gândurile mele. Exiști în mine și aș vrea să dau curs tuturor invitațiilor altor bărbați, să uit, să nu mai știu de tine și nu pot să zic nici da, nici nu, și nu pot să mișc nici munți, căci tu ești invizibil și totuși exiști prin mine....pierdut în gânduri. Îi întreb pe copii ce-i dragostea și toți ajung la aceeași definiție: dragostea-i atunci când nu poți trăi fără celălalt.
Eronat.
Poți trăi...dar ce viață-i asta să umbli parcă posedat, să nu te îmbie nimic, să nu găsești fericire destulă în tine când tu știi că undeva în Universul ăsta se află El pe care inima ta l-a ales să-l plângă în lipsa lui....la o stație distanță? Ce-i dragostea asta care te macină și te omoară pentru că el nu știe sau nu vrea (două nuanțe foarte diferite) să se dea în brațele tale, să uite că are bariere, să alunece în amorțeala sentimentului fără de creier/rațiune..
Am o lungă istorie de eșecuri sentimentale, dar parcă niciodată nu le-am resimțit mai tare ca acum, o seară cu lună plină, răcoroasă, la filme de o greutate sentimentală ridicolă...iar tu...dormi, lucrezi, visezi, desenezi, pozezi, analizezi, scanezi sau ce mai faci tu...

"ce vrei..să mă jupoi de vie..să sângerez până la moarte de dorul tău?"

Duminica dinainte de începerea școlii a unui profesor debutant

Început de școală. Mă uit cu jind la pagina asta goală și îmi amintesc o vreme când abia așteptam. Abia așteptam să scriu, să citesc, să văd cine a mai venit, cine a mai plecat, cu cine facem engleza sau româna, cine ne chinuie la mate. Abia așteptam să mă îndrăgostesc, să mă dezîndrăgostesc, să umblu, să aflu, să cunosc. Apoi abia am așteptat momentul să fiu la catedră. Să fiu altfel. Să-mi ajut elevii să nu mai sufere cum am suferit eu, să le facilitez învățarea, să cunoaștem împreună cu bunătate și sete de învățătură.
Prima zi de școală (ca profesor) a fost de fapt prima oară când m-am prezentat pentru post. Scanată din cap până în picioare. "Tu? Ai vreun pic de experiență?". Daaa, sigur, doar am făcut practică o lună. Bineînțeles că am. "Lasă că aici se face experiența", mă încuraja domnul director de la o școală din Ferentari. Nu râde. Sunt în al treilea an de predat și sunt la a patra școală și încă n-am văzut atmosferă caldă ca acolo. Și probabil că n-am să văd. Sub tutela domnului director toată lumea a funcționat perfect. Am avut pe mână copii simpli, copii care nu au văzut normalitatea, echilibrul, bunul simț. Copii amărâți care nu aveau ce pune pe masă. Copii pe care statul îi uită și îi judecă prin prisma părinților lor.
Am educat copii care munceau cot la cot cu părinții. Muncă fizică, grea. Dar au fost copii frumoși pe care i-am apreciat și cărora le-am repetat mereu să își facă viața frumoasă, să se desprindă de felurile în care au trăit și să meargă mai departe cu învățătura.
Primul an de școală a fost o dezamăgire, un șoc. Am înțeles, în sfârșit, ce spuneau colegele de la facultate/masterat: nu ai cum să aplici toate metodele astea moderne pentru că elevii nu învață și mai mult nici măcar nu se entuziasmează când vii cu un exercițiu mai dinamic. Prin copiii pe care i-am avut pe mână am văzut societatea. Și am plâns tot anul gândindu-mă că nu știu de unde să mă apuc să schimb, să fac să nu mai fie așa, să simt că fac un bine, că ceva merge într-o direcție pozitivă.
Așa că mi-am păstrat optimismul și am lucrat cu ce am avut: în primele ore de română le-am dus elevilor de a opta hârtii de la Ikea cu asamblarea unor dulapuri. Le-am dat exercițiul (să scrie în cuvinte pentru fiecare etapă ce trebie să facem) și copiii au râs. Cum să facem așa ceva? Și am luat-o practic: nu știu câți dintre voi vor mai face facultate, dar să le luăm pe rând: mergi cu tata în casa omului să îl ajuți la treabă și trebuie să îi explici omului ce anume faci și cum faci; cum faci treaba asta dacă nu știi să vorbești? Și așa mai departe. Copiii s-au distrat și totodată au observat că nu prea știu să spună simplu ce e de făcut. Prin asta am văzut câteva cuvinte pe care le pronunțau greșit: celebrul "șurupuri". Ești răcit? Nu, doamna. Atunci de ce pronunți pe nas? Am râs, am mers mai departe.
Știu, ai să comentezi că de ce le-am tăiat macaroana că nu fac facultate, le-am limitat orizonturile, săracii de ei. Greșit. Am luat-o realist până am reușit să îi aduc la dorința de a ști un pic mai mult. Am avut copii care spre sfârșitul anului îmi cereau de citit, le-am împrumutat cărți, le-am adus foi peste foi să citim, să exersăm. Și deși eram cu jumătate de normă, stăteam mai tot timpul în școală. Fie că făceam de serviciu, fie că aveam ore, fie că... Am încheiat anul în îmbrățișări, lacrimi, urări de bine și succes, declarații de admirație (eu către copii, dar și ei către mine). O atmosferă foarte faină, dar extrem de greoaie. Am plecat dintr-o familie. Școala gimnazială "G.C.". Sunt mândră de anul meu de atunci. Acum lucrurile s-au schimbat acolo...Asta e povestea altcuiva...

Al doilea an de lucru: două școli, o sută de pretenții, un om. La prima școală, încă de când au aflat că am luat post m-au trimis la plimbare "Nu se poate să găsiți în altă parte? Știți, noi aveam deja un om și o altă doamnă..".. Noroc că am avut oameni care să mă susțină și m-am ținut tare pe poziție. Un fel de "Noi de aici nu plecăm, nu plecăm acasă". La a doua școală tot cu priviri scanate, de jos în sus și sus în jos, capul într-o parte, vocea miloagă "Ai vreun pic de experiență". Eu iar, cu încredere forțată "Daaa, bineînțeles! Doar am predat în Ferentari!". "Doamne, să nu mai spui la nimeni!". Nimănui, doamna director. Dar de ce să nu spun. Sunt mândră de copiii mei, de mine.
Doamne! cât am tras anul trecut! Când s-a terminat am crezut că nu mă mai înscriu niciodată la examenul ăsta cretin! Titularizarea. A fost horror. Am alergat tot anul între cele două școli, cu un program de nu știam de mine, veneam acasă numai pe la 7-8 seara, după ore cu clase de a cincea, a șaptea... Nu vă imaginați. Toată critica pe care am primit-o din partea celor care nu cunosc învățământul: de ce mă plâng că doar nu lucrez de la prima oră. Asta era! Da, dar ai vacanțe! Poți face ce vrei! Știi ce îți vine să faci în vacanță? Să dormi și să mănânci. Nu, n-avem cantină, mâncăm senvișuri și covrigi tot anul și sunt zile când n-apucăm să mâncăm nimic. Somn?! E 12 noaptea și eu încă mai am lucrări de corectat. Ca profesor de română ai mereu de corectat, ascultat, citit, învățat. Sunt convinsă că cine este în branșă simte cum i se strânge inima și răsuflă "Doamne! nu sunt singurul/singura". Un camion de hârtii, vorba vine, am aruncat/reciclat anul ăsta. Și câte pretenții! Sincer, m-am consumat degeaba. La un moment dat chiar nu m-am mai implicat în nimic. Orice aș fi făcut nu era suficient. O vorbă bună nu am auzit și eu... Două doamne m-au mai ajutat, când au avut și ele vreme, cu câte un sfat.
Sunt multe de povestit, dar ce voiam să subliniez era că a fost o vreme când abia așteptam să ajung la catedră. Mă duceam zâmbind. Mereu, mereu zâmbeam și eram fericită. M-a întrebat un elev într-o zi, în primul meu an, buimac de somn (era 8 dimineața):"Doamna, dar dumneavoastră zâmbiți așa mereu?";"Da, aproape mereu. De ce nu la urma urmei?". A zâmbit și el, a ridicat din umăr aprobator, un fel de "da, chiar așa". Anul trecut am avut o durere constantă de stomac. Am urlat o dată de nu m-am recunoscut. Disperare. Cum sunt copiii? Needucați. Deși îi iubesc oricum ar fi pentru că știu că nu e vina lor, te aduc la disperare. Am ajuns să cred că nu există părinți. Foarte puțini au bunul simț. Fooarte puțini. Unul din 30. Nu exagerez. Chiar și copiii pe care îi crezi cuminți, stau acolo și o coc până o răstoarnă la ora ta: fie că se bat, fie că îți trântește un comentariu, fie că vine cu mama să conteste o notă, fie că îți pleacă pur și simplu. Și ghici ce: E VINA TA. Nu ți-ai făcut meseria. Nu știi să îl păstrezi la oră. NU știi să îi captezi atenția. NU EȘTI BUN în ce faci pentru că uite, nu ai nici un copil la olimpiadă. Ia să văd dosarul personal. Păi, ce-i asta, doar atât?! E cam subțirel. Ia uită-te la al meu, câte diplome am, câte proiecte, câte hârtii! șamd (Eu am desene și compuneri, că pe mine asta mă interesează; cu asta îți demonstrez că ei am lucrat ceva împreună...)

  Nu știu alții cum sunt, prin ce au trecut, dar cred că eu am avut calea ușoară. Fiecare debutant are o altă poveste, una mai bizară ca alta, fiecare are de tras și te gândești: în fond, pentru ce mă plâng atât?
Sunt alții care nu au o mână, două, unii nu pot vorbi și altele. Toate discursurile motivaționale le am în minte, toate reproșurile le port în mine și cu toate astea păstrez o fărâmă de curiozitate și entuziasm pentru noii elevi. Atât mi-a rămas: o fărâmă.

Pentru profesori nu există an calendaristic normal, ci școlar. Este Revelionul nostru. Mâine e prima zi din an. Deschiderea oficială a anului în care spui "De mâine..."
... și numai un debutant se duce zâmbind în fața elevilor de la liceu...