#0

Camera-aproape goală. Lumina roșiatică în colțul stâng. Șifonierul alb, până în tavan. Liniște.
Lângă geam-fotoliul de paie, măsuța albă plină de medicamente și un laptop.
Acolo sunt eu-pe fotoliu. Stau.
Privesc. Boabe transparente de apă stau pe umerii mei.
Șiroaie curg pe brațele mele. Prosopul se desface în urma respirației sacadate.
Ochii mei sunt goi.
Și mă gândesc la tine.

Pauză.

În colțul ochiului-te văd; cum stai întins în pat și-mi vorbești despre nevoile primare ale omului...mâna ta schițează în aer precum făceau strămoșii noștri în jurul focului, doar că noi doi ne strângeam în jurul becului și spuneam povești despre...ce s-a întâmplat?
Liniște. Biroul scâncește ca un nou-născut după lapte, doar că el vrea artă. De unde să-i dau dacă nu am...
Cărțile zac doldora. Se apropie momentul.

Pielea mea s-a hrănit, camera mea a prins sunetele plăcute ale nopții, melodia a început, iar tu...
Ai dispărut...ușor...ca un nor.
Dar te-am văzut și m-am bucurat.

Să iasă soarele.

Paște fericit

De Paște îmi vine în minte cântecul de la Tuborg, destinat Crăciunului de fapt, și mă bântuie afirmația, sau îndemnul mai de grabă, ”Fii mai bun, fii adevărat”. Adică cum să fii adevărat? Dar ce, în tot timpul anului nu ești adevărat? Și de ce ai fi adevărat de Crăciun? Straniu.

Dar în fine, mai remarcam că sărbătorile sunt din ce în ce mai neînsemnate la nivel național și tot mai puternice la nivel familial. Sau cel puțin în familia mea. O fi și vârsta, or fi astrele sau o fi de la Gaura Neagră sau poate e doar din cauza noxelor. Cine știe...

În tot cazul, suntem oameni simpli. Nu avem super-puteri, nu suntem de oțel, nu sunt extrem de flexibili sau extrem de inteligenți sau extrem de precari. Avem un trup, respirăm același aer, avem aceleași organe, încă unii dintre noi nici nu le mai au pe toate. Avem suflet sau oricum, ceva care ne completează trupul. Și trăim o viață scurtă în care ne zbatem să ne facem mari și importanți. Iar la sfârșitul vieții, materialul se topește și rămâne în noi tot sufletul pe care de multe ori l-am neglijat. Așa că, vă doresc, oricui trece pe aici sau pe dincolo, o sărbătoare în care să vă îngrijiți sufletul. Să aveți grijă de voi pentru că nimeni altcineva nu va ști cum.

Absorbție momentană

Citesc din carte, zâmbesc, mă prefac că sunt captivată și te văd. Te văd cu coada ochiului cum îți miști mâinile odată cu buzele, cum îți tremură carnea pe tine când râzi. Văd cum privirile șovăie asupra ta, cum ești sorbită și cum alții ar dori să se afle între brațele tale, între sânii tăi cărnoși, rotunzi și fermi, cu sfârcurile erecte, probabil din cauza frigului sau poate a entuziasmului de a spune povestea patetică despre lucrarea ta de masterat, disertația de fapt, pentru care nu ești prea bine pregătită.

Am deviat, dar eu te priveam fără să șovăi asupra ta. Gustam din pielea ta albă și din vocea ta gravă fiecare unduire fonetică, fiecare tril vibrant al vocii. Colega ta părea a fi, ca orice personaj secundar, puțin interesantă, puțin mai scundă, puțin cam grasă, puțin frumoasă, puțin cam necizelată. Dar e bine pentru tine că e așa. Astfel, plimbatul mâinii tale pe bara din metrou, mișcări verticale adică, să nu pară decât parte din entuziasmul tău, nicidecum un sediment de gând pervers rămas de la experiență anterioară din Regie, de unde veneai.
Zâmbesc adesea fără să mă gandesc că zâmbesc în realitate, căci tot mai des mă rup de ea și mă reflect în lumi posibile sau în gânduri ce par mai posibile decât urâta zi de marți sau luni sau oricare ar fi ea. Și totuși, te-am văzut cu coada ochiului cum m-ai scanat. Mi-ai scanat zâmbetul, cartea, lectura, hainele, ai strâmbat un pic din nas, ai comunicat ceva cu privirea, nu cred că ți-a fost citită de altcineva în afară de mine, ai continuat să te miști și să-ți tremure sânii sub tricoul acoperit de cămașă în pătrățele. Iar gura ta părea un lac curat, cu apă lină și licăriri sub clar de lună, în care aș fi înotat chiar eu! Când buzele tale au simulat în aer, iar obrazul tău fin a șters în treacăt urechea ei, am crezut că o să-mi cadă carea din mână, că mă voi da de gol, și că gura ta va plana asupra urechilor tuturor și dacă n-au făcut-o decât în imaginația mea, sunetul țucatului s-a auzit clar în tot compartimentul; priviri s-au întors, gura ei a gustat-o o lume întreagă, iar privirea mea a fost îngropată într-o coincidență de moment, lectura mea: voyeurismul unui tânăr de 32 de ani care descoperă plăcerea de a urmări viața vecinei din blocul de vis-a-vis, doamna Rigemor Jolsen. Sau poate aleg lecturile astea pentru că fac parte din mine subiecte care mă supun unui rol de observator; deci sunt un bun observator care citește o carte despre un alt foarte bun observator. Domnule Elling, dacă existați în realitate, de fapt sunt sigură că există, chiar l-am întâlnit, vă rog să îmi acordați un moment în care să vă spun că uneori e bine să încerci și heringul..cine știe..poate îți va plăcea și cu siguranță îți va ocupa mai mult timp decât doamna Jolsen.

Am coborât din metrou zâmbind, anticipând că voi scrie ceva și îmi aminteam de cuvintele lui Tudor: dacă ești obez la cap, adică atât de gras încât să îți explodeze creierul, cum ar fi? A râs isteric. Eu am surâs. Cum ar fi?
pregnantă întrebare...în sine întrebarea te face să te delirezi. Cum ar fi? Și dacă o mai gândesc de multe ori o să și uit ce întrebam de fapt. Cum ar fi? C u m   a r   f i ?
Cum ar fi fost? Asta e altceva...

În retragere

Am încetat a crede. Am încetat a crede că mâine va fi altfel decât astăzi, am încetat a crede că există un Dumnezeu, nici că suntem atât de importanți pentru acest Univers, nici că suntem meniți pentru ceva anume. Dacă este ceva ce putem pune pe seama destinului, acel lucru ar fi că învățăm. Suntem capabili să învățăm și să repetăm ce am învățat pentru a ne ajuta pe noi înșine. Suntem capabili să învățăm din greșeli și suntem capabili să ignorăm. Avem Alegerea și alegem tot timpul greșit pentru ca într-o bună zi să putem alege corect. 
Am încetat a crede că există valoare, morală sau principiu. Dacă există ceva, există etică, pentru că intră în normare și asta este ceva ce am creat noi ca să ne ajute să funcționăm social. Social-acceptați suntem din pură invenție. 
Am încetat să mai aștept. Nu e timp pentru așteptare. 
Am renunțat la pix și foaie, am renunțat la artă. 

Am intrat în stadiul dezintegrării sau poate mor ușor ca să renasc.