Vineri

Te-am iubit într-o noapte de vară când aerul era curat și când se auzeau tacâmurile vecinilor și vorbele apropiaților, din alte sfere decât ale noastre, când ne ceream drepturile la vieți private și lipsite de explicații, când totul părea la început și când luna trecea prin fața ochilor blocului în care iubeam. Era cald sub plapumă și era cald în inimile noastre, era frumos ca un soare palid într-o zi de iarnă. Te-am iubit când te-am certat pentru naivitatea cu care îți trăiai viața și pentru lucrurile pe care le-ai simțit cândva și am iubit iubirea din tine ce o porți pentru altcineva. Te-am iubit dureros când zâmbeai la poza veche pe care ai agățat-o pe perete și am iubit din nou valoarea ce ți-o acordai fără pudoare, rușine ori judecată. Te-am iubit toamna...într-o cafenea ploată, unde chelnerul stătea cu noi la masă și unde ciocolată caldă era egală cu budinca Dr. Oetker.

Comercial. Insipidă poveste spusă de mii de iubiți din mii de vremuri. Oamenii sunt atât de plictisitori... Or  fi ei irepetabili, dar acțiunile lor categoric sunt repetabile, căci 2000 de ani după alte milioane de ani și tot o inimă avem, tot un creier, tot două mâini și tot conduși de simțire ne lăsăm, tot aer respirăm și tot ne înșelăm partenerii ori ne mințim părinții ori ne mințim pe noi ori unii zic că levitează în timp ce alții sunt pesimiști în timp ce alții se cred artiști în timp ce oricine spune că muncește ce-i place sau pentru bani sau pentru shelter(că sună mai bine)... Whatever!
Peste douăzeci de ani pare-mi-se că nimic. Tot o scoică, tot un căluț de mare, tot un creier și tot viața asta va fi și tot inimile noastre vor rămâne în stare să spună ceva sincer și doar de vei vrea să-i dai crezare atunci va părea că două mii de ani vor fi trecut și va fi prea târziu pentru ca să mai ridici un munte de idei.
Oamenii adevărați sunt tot mai rari, iar noi n-avem ochi să-i vedem decât retrospectiv.