Viața-i grele

Dacă e ceva ce n-am simțit până la vârsta asta, iată, sunt două lucruri (aparent) importante în viață: apartenența la un grup și sentimentul de a fi dorită. (care nu se exclud, dar nu, neapărat se includ)

Dar nu dorită așa..parțial, superficial. Ci dorită în sensul acela de a simți că nu poți să respiri, că ziua e anostă fără să-i auzi glasul, fără să-i vezi chipul; dorită în acel mod egoist în care nu mai vrei să împarți cu nimeni, acea disperare de a nu rămâne fără persoana respectivă.
Sau așa cum te arunci în piscină, vara, când corpul tău se sufocă de căldură, iar apa rece îți face pielea de găină, iar trupul ți se sucește tot într-un sentiment de maximă încordare, și te bagi până la fund..unde e liniște și presiune, și calm... și-apoi ieși la aer, atât cât să simți că încă ți se umflă pieptul, să te lași pe spate, să plutești detașat, abandonat de orice tensiune.
Sau atât de dorită încât să simtă că nu are stare, că se urcă pe pereți, că ziua e prea scurtă și noaptea...și ea tot scurtă și că oricât timp ar trece, dorința rămâne acolo... Da...n-am fost niciodată dorită astfel...

Cât despre apartenența la grup, asta e poveste veche, însă îmi dau tot mai mult seama că nu găsesc o categorie de oameni cărora să le aparțin, în care să mă încadrez, unde să fiu acceptată. Și nu spune că nu există categorii sau că e greșit să gândesc astfel, dar hai să fim sinceri: de câte ori nu te-ai găsit într-un grup de oameni care aveau ceva în comun și se înțelegeau bine, iar tu ai gândit ”Frate, ce caut eu aici?”; ba mai mult, unii dintre voi să și spuneți ”Oamenii ăștia nu-s de mine”...

Da, am două frustrări mari. Dar să dea naiba de nu le nimicesc pe amândouă!

O mai fi cineva ca mine? 

(--------)

Te-am încorporat în Mine, în ceea ce atârnă de pronumele acesta vag, și te-am micit într-o miime de trăiri ce le-am grăit la timpuri trecute, într-o cutiuță minusculă, într-un colț întunecat din inima mea. Și am uitat de tine, de părul tău, de gura ta, de degetele tale și de ciudățenia ta, până-n clipa în care am recapitulat și te-am descoperit-fărâmă din sufletul meu, pustulă de dragoste, arzătoare creatură ce te-ai metamorfozat într-o neființă-semi-existentă lighioană pe care o scot de la naftalină doar ca să o găsesc mai necioplită, mai mâncată, mai distrusă decât am lăsat-o; până într-o zi când te voi scoate-umeraș gol- și voi fi uitat ce-a fost în loc...o haină ori o persoană?

bizar
bazar
laser
peste mare
depărtare
andive
gulie
gin-gi-e
mis-tri-e

omul rău
a venit.

Vineri

Te-am iubit într-o noapte de vară când aerul era curat și când se auzeau tacâmurile vecinilor și vorbele apropiaților, din alte sfere decât ale noastre, când ne ceream drepturile la vieți private și lipsite de explicații, când totul părea la început și când luna trecea prin fața ochilor blocului în care iubeam. Era cald sub plapumă și era cald în inimile noastre, era frumos ca un soare palid într-o zi de iarnă. Te-am iubit când te-am certat pentru naivitatea cu care îți trăiai viața și pentru lucrurile pe care le-ai simțit cândva și am iubit iubirea din tine ce o porți pentru altcineva. Te-am iubit dureros când zâmbeai la poza veche pe care ai agățat-o pe perete și am iubit din nou valoarea ce ți-o acordai fără pudoare, rușine ori judecată. Te-am iubit toamna...într-o cafenea ploată, unde chelnerul stătea cu noi la masă și unde ciocolată caldă era egală cu budinca Dr. Oetker.

Comercial. Insipidă poveste spusă de mii de iubiți din mii de vremuri. Oamenii sunt atât de plictisitori... Or  fi ei irepetabili, dar acțiunile lor categoric sunt repetabile, căci 2000 de ani după alte milioane de ani și tot o inimă avem, tot un creier, tot două mâini și tot conduși de simțire ne lăsăm, tot aer respirăm și tot ne înșelăm partenerii ori ne mințim părinții ori ne mințim pe noi ori unii zic că levitează în timp ce alții sunt pesimiști în timp ce alții se cred artiști în timp ce oricine spune că muncește ce-i place sau pentru bani sau pentru shelter(că sună mai bine)... Whatever!
Peste douăzeci de ani pare-mi-se că nimic. Tot o scoică, tot un căluț de mare, tot un creier și tot viața asta va fi și tot inimile noastre vor rămâne în stare să spună ceva sincer și doar de vei vrea să-i dai crezare atunci va părea că două mii de ani vor fi trecut și va fi prea târziu pentru ca să mai ridici un munte de idei.
Oamenii adevărați sunt tot mai rari, iar noi n-avem ochi să-i vedem decât retrospectiv.

Luni

De mi-ai deschide pieptul,
ai găsi în interior
un vraf de cuvinte
aruncate la-ntâmplare;
unele dintre ele ascuțite,
altele ciuntite;
mânere de cuvinte;
cuvinte neterminate;
cvintete de cuvinte;
și o bulină.
O bulină mică,
vineție,
ce pulsează slab
și ticăie rar.
Aceea este inima mea.
Și tu ai aruncat în ea.