Deranjez?

Paşii ei hotărâţi pe marmura crăpată sunau precum un concert confuz susţinut într-o morgă. Monstrul pe care îl avea alături zăbălea peste florile moarte ale cimitirului de pe Bulevardul Unirii. Mergeau încet, unul lângă altul, parcă plănuind o crimă grotescă care necesita nervi de oţel. În jurul lor se preumblau cadavrele zilei care erau diferite şi mult mai periculoase decât cele de noapte. Genele ei fluturau pasiunea, capcana şi preludiul. Buzele ei murmurau adieri calde de cuvinte. Mişcările şoldurilor ei hipnotizau. Coti pe alee gândindu-se să scurteze un pic drumul. La colţul privirii ei se afla o umbră diformă ce o aştepta să iasă dintre copaci. Cu chiloţii jilavi, cu mâinile întinse către sânii ei, cu privirea umedă, o aştepta să ajungă în dreptul lui astfel încât să nu pară agresiv dacă i-ar fi tăiat calea. Se auzi un ecou de cuvinte care părea că ar veni dinspre el. Ea nu auzi nimic. Fiara de lângă ea rumega liniştită oasele rămase. Ea ridică din sprânceană, văzând insistenţele umbrei şi ceru:
"Poftim?" Literele cuvîntului se legară atât de bine că făcură întrebarea apăsătoare şi totodată incitantă.
Apoi, în spatele unei voci aproape şoptite, se auzi o întrebare peltică:
"Deranjez?" 
 Un surâs slab în colţul gurii, invizibil ochilor străinului aproape chel, scund, cu o sacoşă în mâna stângă, sau dreaptă, ce mai contează, cu pantalonii până sub genunchi şi care purta sandale cu ciorapi asortaţi cu tricoul în dungi orizontale ca poziţia pe care o avea în minte. Parcă luând în considerare oferta lui, ezită în a-i răspunde. Oftă şi răspunse de parcă ar fi fost evident:
"Daa", un da prelung, săltat în tonalitate care ar fi spus de fapt "Nu m-ar deranaja şi pe mine unu înalt, pletos, cu zâmbetul sculptat în dinţi, cu degetele lungi şi miros de mosc.."
Privirea-i căzu în pământ până când străinul îşi ridică pasul şi plecă la trap, deloc deranjat de această respingere, ba chiar vânând-o pe următoarea. 
Ea, continuă plimbarea târzie, îngândurată peste măsură, luând în calcul posibilitatea unei exterminări sângeroase... Dar pentru că sufletul îi era blând şi cald, zâmbi amar:
"Săracu'...măcar una mică..."

foame de creaţie

este un sentiment aparte acela când pui mâna pe taste sau pe stilou şi laşi să curgă din tine un râu plin de sens, un val continuu de cuvinte care te înlocuiesc, te dezvoltă, te amplifică şi te conturează, dar nu în sensul în care te limitează, ci în acela de a te defini. este un sentiment aparte acela de a reuşi să vorbeşti fără tine, de a reuşi să te dedublezi, să dai naştere unui copil frumos, bine educat, care să îţi aducă fericire şi mândrie.
dar când tu încetezi să mai dai naştere acestor copii, când uterul tău cerebral se usucă şi nu mai este capabil să ţină locul cald unui viitor Eminescu sau Camus...cu ce te mai mândreşti?
citeşti...

dintr-o noapte de iulie

mă dilat în univers, se întâmplă o expansiune în cutotul meu. îmi simt cerul gurii undeva în adâncul unei peşteri în care atârnă civilizaţii întregi...de oameni expandaţi.

orgasmic. nud. bucal. câteva lucruri ce nu se spun copiilor când sunt mici, dar care îi invadează când părinţii sunt la serviciu... 

mă înmulţesc prin mine, mă multiplic în molecule şi devin bucăţi ce formează un univers înterg, universul meu, eu, Eu.

tu mă priveşti, te atingi şi simţi că parcă te contopeşti cu mine când implozia de fapte se petrece spiralat, în tors, prin cord, în tot din tine şi mine, devenit noi, explodat în goi...nimeni...nu doarme la ora asta când cântă cucuvelele eu ştiu că ies din cântece, greiere de vară, cântat pe La de sus, şi eu îţi zic mai jos... ah! aş fugi pân’ la romană să găsesc nr.19 şi să-i spun lu Nicu’ foarte sus şi foarte jos, cânt din dos.

cutreier. şi-aş mai scrie.poezie.dar mi-am pierdut literele din  ch l bru.

cutreier în somn pe păsărele şi pasarele de oraş pierdut în gemete.