Frustrări de miercuri

De când şi până când istoria se repetă? Parcă se scria în fiecare zi...şi parcă istoria se face din mers sau se trăieşte, nu se scrie. Şi ce-i cu "veşnic"?! Din moment ce nu există etern atunci de ce mai e şi veşnic?
Şi ce treabă are una cu alta? Aş vrea să înclin cuvintele în stânga, nu în dreapta şi aş vrea ca azi să meargă înapoi, să scriu mai devreme cînd aveam mai multe zis cînd începusem de fapt să scriu treaba asta fără rost....
şi se anunţa o zi plină de inspiraţie...la finele zilei, se anunţă o noapte plină de agitaţie...

pică examenele pe capul meu
şi le pic şi eu
le pic în număr par
ca să nu par mai jos
imparsibilă dovedesc
că sunt
la catalogul ceresc
al profului vieţii
*********
bieţii
stundenţii
care pierd
nopţile
alergând
pe bandă
rulantă...
bla bla
m-am plictisit
scriind
şi am început să fluier
în gând
de la 1 la 9
şi între ele
s-a aşezat un pitic
care fluiera şi el
de la 1 la 9
şi unde la mijloc m-am pierdut
şi m-am trezit
că cânt
numere impare.
amin.

poezie neterminată, nesecată

sfârcuri
ca nişte ciurucuri,
le găseşti în buzunare,
prin cărţile goale
sau în nopţile pline,
pline de măsline,
să le pui în vârf de tort,
învaţă-mă cum să le port,
pe sub bluze dantelate,
între cupe de cetate,
goale, dezbrăcate.

Postulat

Pe marginea peronului, inspir un aer cald-rece cu iz de lăcrămioare şi parcă văd că vine trenul care să mă ducă în călătoria minţii, cea în care trebuie să mă descopăr, că altfel o iau razna. Şinele se confundă câteodată cu două râuri separate care în paralitatea lor împart ceva ascuns, malefic, şi-anume o bucată de lemn care le uneşte şi le completează. Un ţiuit se-aude de departe şi dacă n-ar fi tunelul încovoiat aş putea chiar să văd luminiţa de la capătul tunelului. Chiar în clipa dinainte de a intra în staţie, mă apucă o groaznică dorinţă să sar. Să sar ca de pe stânca unui lac exotic ascuns între falnici copaci, într-o junglă unde soarele ajunge vag printre ei, unde e mereu răcoare şi plăcut. Mă simt ca-n curtea şcolii când se bat doi copii şi ceilalţi se adună şi urlă încurajator când la unul, când la altul. Eu...eu mă bat cu mine să nu fac vreo prostie, să uit cumva că briza e doar în imaginaţia mea.
În vagon...ah, în vagon e mai ceva ca-n bibliotecă, e mai mult decât la mine acasă; în vagon este ca momentul în care Neo se duce la Oracol. Sau poate ca în Inception... Cert e că înfloresc idei, mi se încrustează în minte gânduri pe care cu greu le mai scot la iveală...uit tot ce nu aş vrea să uit şi când îmi aduc aminte, le resimt ca o izbitură...şi momentul când huruie pe şine, când e întuneric peste tot în jur, când nu mai vreau să văd feţele obosite din jur, mă uit la şiragurile negre de pe pereţi şi mă întreb: chiar sunt aici? chiar călătoresc eu acum dacă jumătate din corpul meu simte altfel?
Mă întorc la puterea minţii şi mă minunez. Îmi pun totuşi o întrebare: pot să-mi implantez singură o idee care să mă facă să nu mai discern între ce e al meu şi e al altuia? Părinţii ne învaţă când suntem mici să nu luăm jucăriile altora, să nu luăm mâncarea altora, să rămânem la ce e al nostru. Când creştem tot ce facem este să luăm de la altul: atenţie, bucurie, nervi, inspiraţie ş.a.m.d. Materialul devine imaterial. Când eşti bebe ai nevoie de mâncare sănătoasă, de haine care să te protejeze. Când eşti bătrân ai nevoie de companie, de dragoste, restul...sunt aproape insignifiante. Dar dacă omul ar creşte cu ideea că totul este al lui şi că trebuie împărţit cu cei din jur? Ba mai mult, nici să nu conceapă că împarte, că de fapt împărţitul este naturalul, firescul, aşa a fost să fie.
Uşile se deschid şi chiar când eram gata să dau concluzia, să termin ideea sau oricum să îi urmez cursul mai adânc, trebuie să cobor.... Şi merg în rând cu lumea, şi mă las împinsă de coatele neatente ale altora. Mă împung ca nişte suliţe şi mă confrunt cu dorinţa de a ucide pe cineva. Aş băga mâna în persoana care tocmai m-a împins afară şi i-aş scoate sufletul ăla cu care umblă de colo-colo, singur, putred şi prost. Călătoria mea, iniţierea mea, totul se duce de râpă când soarele pătrunde pe scări precum un falus care răzbate dincolo de bariera fecioriei...Mă topeşte, mă şterge, mă uită de pe faţa pământului...

Într-o zi...într-o zi o să scriu un roman la metrou sau un eseu despre creier sau oricum o să-mi duc călătoria până la capăt şi-napoi.

Deux-pieces

Te iubesc. Adânc. Carent. Decandent. Ca şi cum aş cădea de o mie de ori într-o secundă de la mare distanţă cu viteza unui melc care urcă pe copac. Contradictoriu mie. Văd distant un zâmbet şi simt simultan o buză, moale, rece, contradictoriu. Miros stătut de păr îmbâcsit de somn şi salivă după o noapte pierdută-n căldură, imitaţie, reciprocitate. Reproduc iubirea. Ard plăcerea, facerea unui eu indubitabil irecognoscibil oamenilor. Iubesc dincolo de timp şi spaţiu, proiectat într-un paralelism sintactic. Mă-ntreb: ce este realitatea? Nu e oare o invenţie şi invenţia-realitate? Cine sunt?
Exist sau sunt doar o proiecţie a imaginaţiei mele? Sunt oare peste tot sau nicăieri? Dacă aş alege diferit n-ar fi nici rău, nici bine, dar aş avea cum să văd urmările? Fiecare clipă pe care o trăim aparţine trecutului, iar fiecare alegere pe care o facem influenţează viitorul, iar prezentul este chiar clipa în care conştientizezi, nici mai devreme, nici mai târziu. Nu înainte de a-ţi da seama, nu după ce ai făcut conexiunile, chiar a c u m. Ce e înainte de punct, e trecut. Ne întrebăm adesea dacă există viaţă după moarte, dar eu mă întreb: există moarte după viaţă? Vezi la alţii, auzi de la alţii, dar tu ştii exact că există? Ce e şi ce nu e şi cât e şi cât nu e?

Eşti cu mine sau eşti după mine?

Schimbul de noapte

"Monico, eu am 12 clase! Pe mine nu mă duce nimeni de nas, da?"

Dacă făcea facultatea, una oarecare, era maestră în a-şi da seama dacă alţii o duc de nas. Aşa mă umfla pe mine râsul ieşind de la metrou şi încercam să înţeleg: când îţi dai seama că eşti deştept? Sau e deştept cuvântul potrivit? Inteligent de ce are altă nuanţă? Eşti deştept când rezolvi o ecuaţie sau eşti deşteaptă când l-ai prins cu minciuna? Eşti deştept când ştii unde a avut loc bătălia nu ştiu care condusă de nu ştiu cine? Sau poate eşti deştept când ţi-ai dat seama că Poate altă dată înseamnă de fapt Nu?
Dacă ai făcut facultatea eşti mai deştept decât cineva care a făcut 12 clase? Eşti cumva mai deştept dacă părinţii tăi sunt deştepţi? Dacă participi la olimpiadă înseamnă că eşti deştept?
Când eşti deştept, nu te ia lumea de prost? Nu cumva cu cât eşti mai deştept cu atât eşti mai prost? Eu doar întreb, nu ştiu exact, pentru că mereu încerc să înţeleg cum gândesc alţii ca să ştiu unde să mă situez şi eu pentru că dacă ar fi după mine...foooarte mulţi ar fi trebuit să se oprească la clasa a opta. Nu pentru că sunt proşti, ci pentru că nu sunt deştepţi.