Din lipsă de idei am zis să scriu măcar un gând. Să îl prind aici, pe o foaie electronică de unde să nu zboare, să nu fugă, să nu mi-l ia nimeni...doar să-l vadă şi să-l ignore. Să dea pagina mai departe. Următorul blog că ăsta e trist, e naşpa, e low...cum o fi.
Aş vrea să ştiu cum e să fii un arbore. Să treacă secole şi să stau măreaţă în bătaia vântului înfruntând anotimpurile, încasând gloanţele războaielor... Aş vrea să foşnească ramurile mele şi să sperie trecătorii şi aş vrea să fie gravată pe mine o inimă a doi îndrăgostiţi care să tot vină de-a lungul vieţii lor să mă viziteze.
Aş vrea să vină vreo domniţă şi să îşi lipească pieptul de rădăcinile mele groase plângând că mă vrea om. Coroana mea să o adăpostească de ploaia rece de toamnă, iar vara să o răcoresc păcălind soarele torid lăsând-o să îşi descopere doar încheietura piciorului.
Aş vrea să am o scorbură mare în care să îşi aibă locul veveriţele şi gâzele şi toate vietăţile ce m-or vrea.
Dacă ar fi să fiu un arbore, aş fi un platan. Unul mare care să se impună faţă de alţii. Aş avea un ceva al meu care să îi facă pe oameni să mă caute în moment de cumpănă... Aş vrea să fiu un arbore pentru că aşa aş fi eu cu spiritul meu şi înţelepciunea secolelor nu m-ar dărâma cum mă dărâmă acum ploaia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu