Încep prin a spune că sunt extraordinar de dezamăgită și frustrată pe subiectul ăsta pe care urmează să îl mărunțesc aici. Ca un fel de avertisment, și poate ca o scuză, probabil că voi devia de la subiect de multe ori sau probabil că voi deschide paranteze pe care nu am să le mai închid sau siiigur ceva nu va suna bine. Mă scuzați. Sunt om, mai fac și eu greșeli.
Ca să mă înțelegeți mai bine, vreau să fie clar:
am o pasiune; îmi place să mă găsesc în preajma copiilor, tinerilor și mai ales îmi place să discut inteligent cu aceștia.
Eu mi-am ales profesia asta și mi-o doresc la un anume nivel (destul de ridicat, dar nu comunist și muncitoresc cum sună și cunoaștem, ci mai degrabă viking cu spintecat și creier peste tot) pe care mă străduiesc să îl ating eu însămi. Dar. Nici o clipă nu am crezut că într-o instituție de învățământ, acolo unde sunt destule cocoane și destui regi peste pleavă, unde băltesc hârtiile care dovedesc cât de docenți sunt ei, pot sta ascunse (sau se pot plimba țanțoșe) atâtea minți închise care CULMEA! să educe în acest spirit primitiv de ”Nu așa se răspunde! Nu face așa! NU!”.”OG! Me cave man! You stupid!”
Când colegele mele de la masterat (pe atunci eram pe cont propriu, nu predam la stat, nu dădeam explicații nimănui decât mie și părintelui) îmi spuneau ”Nu ai cu cine să te înțelegi” sau ”Colegii tăi...” sau ”Sunt atâția invidioși pe reușitele tale că nu poți să duci toate proiectele la bun sfârșit decât cu foarte mulți nervi și multe nopți pierdute”. Și atunci nu am înțeles. Am luat-o ca pe un soi de misiune și mi-am zis ”Bine. Hai să vedem ce putem face!” și am încercat mereu să fiu pozitivă și optimistă.
Cercul vicios al educației nu mai știi de unde pornește. Că se trage de la cei șapte ani de acasă, că se trage de la societate și dezinteresul total pentru tineri, că este de la Dumnezeu sau încălzirea globală, nici nu mai știu și nici nu mai contează acum. Copiii sunt copiii, pe ei nu mă supăr decât pe moment și nici atunci nu sunt întru totul supărată pe ei. Eu încerc să caut soluții. Mereu, mereu îmi întreb copiii cum le este mai bine, cum vor să procedăm, cum putem să ne îmbunătățim viața școlară, dar și cea personală, cum creăm legături între cele două. Și da, trebuie să îi întrebi pe ei pentru că ei învață, este procesul lor, nu al tău. Menirea ta este să le pui la dispoziție tot ce ai pentru ca ei să se poată dezvolta.
Profesorul este extensia părintelui. Mă tot întreabă mămicile dacă am copii, că poate nu înțeleg despre ce este vorba. Da, am. O sută și ceva de copii pe an școlar. Nu poți să înveți numai stând în bancă și ascultând-o pe doamna și scriind și ridicând mâna și tăcând când trebuie. Ce școală este asta?! Desigur că ne-am dori cu toții un mediu propice învățării (ce înțeleg eu
prin asta înseamnă muuulte schimbări pe care nu și le permite statul și
nici nu ar dori nimeni să se gospodărescă, iar eu tot încerc, dar am
destul de puține resurse financiare): poate o altă dispunere a băncilor
în clase, poate alt design de interior sau elemente decorativ care să
inspire, să dea poftă de viață, liniște, calmul necesar pentru a
studia. Dar încerc și eu să contribui cum pot.
Poate că nu înțeleg eu sau poate îmi mai trebuie niște experiență sau nu știu ce, dar eu văd lucrurile așa: copiii de azi trăiesc o realitate foarte dură. Ei trăiesc un război psihologic (că am tot auzit că au tot ce le trebuie să se dezvolte, ”pe vremea mea, nu erau calculatoare” sau ”să treci printr-un război, să pierzi un picior, alea sunt probleme, nu astea”).
Copiii români nu au nimic din ce le trebuie. Oamenii sunt extrem de egoiști, nici prietenii nu mai sunt cu adevărat prieteni și peste tot lumea se educă în spirit negativ. Motivele sunt mai multe și le-aș putea înșira, dar mi-e teamă că mă pierd cu firea și nu termin ce mi-am propus, de fapt, să scriu. Am ajuns la capătul răbdării. Sunt pe punctul de a-mi da demisia și a mă închide în casă până găsesc altceva de făcut, cum spunea cineva, ceva total neimportant de făcut, și să-mi văd de viața mea.
Ceea ce mă supără cel mai tare este că mie îmi place ce fac și nu pot să mă dezvolt. Tot mi se repetă să nu mai pun la suflet. Când ești o fire dedicată, implicată și ți-e plin capul de idei, soluții, păreri, nu poți să nu te agiți. Când ești entuziasmat de ceea ce faci, nu poți să fii pasiv! That is not the point! ”Tratează și tu meseria asta ca pe un simplu job”. Dacă aș putea să redau în cuvinte indignarea mea numai la gândul că cineva ar face asta (oho! și câți nu fac asta!)! Dar expresia de pe fața mea cred că spune mult mai multe... Și uite așa am ajuns pasivă. Recent m-am entuziasmat pentru că am descoperit că am elevi deștepți și cuminți și încerc mereu să-i provoc cu câte o temă de discuție (pornisem cândva de la mândria de a fi român și am ajuns la a discuta despre fotbal).
Și deci când a venit vestea cu olimpiada (Olimpiada
Lectura ca abilitate de viață), abia am așteptat. Lucrurile se fac mereu pe grabă. Azi te anunță, mâine să fii gata. Tu întârzii pentru că na! nu știi cum să te împarți mai repede, iar ei vin cu tot soiul de motive: nu sunt multe săli, nu chema prea mulți, doar pe cei mai buni. (oftez și strâng din buze, deja fierbe iar sângele în mine). După ani de experiență, fiecare crede că le știe pe toate, dar ideea că eu aș putea să
nu dau șanse unor copii care
vor și ei să vadă cum este la un concurs de genul acesta, mă face să mă simt măruntă și vinovată. Eu le-am spus doar că am nevoie de cinci din fiecare clasă (deși la filologie sunt mult mai mulți interesați). A trebuit să limitez cumva, că dacă era după mine... Copiii au mers, au luat contact, unora le-a plăcut, altora nu, unii s-au bucurat de textele primite, alții nu. Imaginea de la sfârșit era neagră cu niște siluete gri... campania”salvați copiii”... ironic, dacă mă întrebi pe mine... Apoi, supărare mare, că de ce am trimis atât de mulți. Că nu aveau unde să-i pună, că nu aveau destule subiecte, i-am încurcat. O să spuneți că sunt nebună. Partea rațională din mine vede neînțelegerea și cum ar putea fi rezolvată problema etc, dar ce mă deranjează este următorul lucru:
- nu avem săli
- nu avem colegi care să vrea să supravegheze
- cum să supravegheze profesorul care predă materia respectivă la care se dă concurs?! (și ce dacă este doar o olimpiadă pe școală)
- Atitudinea
”Data viitoare știi și nu mai trimiți atât de mulți”. Cum adică? Deci să nu-mi fac meseria, să fac doar jumate, așa ca să facem și noi ceva, să nu zicem că n-am făcut. Băi, nene, nu pot! Eu nu pot să gândesc așa! Mă mănâncă pielea, mă sufoc! Îmi vine să mor de nervi numai când mă gândesc că eu am șansa să fac ceva bun, să scot din copiii ăștia oameni de calitate, iar tu mă îngrădești pe mine cu lenea ta, cu lipsa de interes față de copiii ăștia frumoși, care până la urmă nu au nici o vină că s-au născut în țara asta care-i respinge în fiecare clipă!
Dar eu am elevi deștepți și i-am învățat să se impună. ”E dreptul vostru”. ”Nu îi lăsați să vă limiteze orizonturile”.
Acum sunt
pedepsită cu corectarea lucrărilor. 63 au fost cu totul, vreo 20 și ceva am de corectat (fiecare lucrare are undeva la vreo 4-8 pagini). Eu singură, iar ele corectează câte 12-9... Ca să mă învăț minte. Dar ce crezi tu..că îi las? (să ne înțelegem: Limba Română este și scrisă și vorbită, dar Literatura este numai scrisă, prin urmare va fi muuuult de muncă! la această materie extrem de subiectivă pe care tot încercăm noi să o obiectivizăm).
Ideea este următoarea: iubesc ceea ce fac și am să lupt cât pot. Dacă am cu cine să discut și dorință și dedicare, atunci sunt și eu motivată.
Dar mi-e silă de oamenii care populează țara asta. Mi-e silă de țigănismele astea! Mi-e silă de oameni care nu știu să își aleagă lideri și care stau cu capul plecat și nu iau măsuri! Mi-e silă de oameni care au trecut prin greu și te tratează de sus, că ”tu nu știi cum mi-e mie” și mi-e silă de paseismul ăsta dăunător. Și mereu, mereu mă agit să fac și eu cum știu mai bine, cum îmi doresc și tot ce aud este ”De ce te agiți atât?”...îmi apare eroarea pe monitor...
Toată lumea arată cu degetul pe toată lumea și vin tot felul de campanii în care ți se spune că ”Schimbarea începe cu tine” și tu te uiți în spate nedumerit. ”Fă tu dacă ești așa deștept!”. Aș face cu totul dragul, dar să mă lași să fac cum vreau, dacă tot nu vrei... și mai sunt multe altele de spus, dar trebuie să mă apuc de treabă...
Sunt un colet de frustrări livrat la tine intenționat, în spațiul tău (cum o fi el). Fă ce vrei cu mine.
Aruncă-mă, deschide-mă, uită-mă.
