Femei,

am o rugăminte.

Dragile mele femei, mămici de băieți sau viitoare mămici de băieți, educați-vă copiii să devină niște oameni blânzi, umili și cu bunătate în suflet. Aveți grijă ca ei să nu sufere din cauza lipsei dumneavoastră. Aveți

grijă ca ei să înțeleagă care le sunt originile, care le sunt îndatoririle. Învățați-i să iubească, să respecte, să aibă aspirații, să viseze și, mai ales, să dăruiască.. Dar nu numai lucruri materiale, ci și daruri sufletești, morale, de care cu siguranță oricine are nevoie.

Dragile mele, construiți-le băieților voștri, viitorilor bărbați, un caracter de care să fie și ei mândri. Îndemnați-i să aleagă, ajutați-i să aleagă. Vorbiți cu copiii voștri, dragi femei. Dacă nu de la dumneavoastră învață comunicarea de la cine altcineva să învețe? Încetați să mai plasați vina școlii și societății. Dumneavoastră stați în casă cu copiii, nu societatea. Dacă nu știți cum, cereți ajutor! E mult mai bine decât să-i lăsați singuri, să se ”călească”...
 Pentru binele viitoarelor femei, fetițelor de la locul de joacă, de la școală, de peste tot! Avem nevoie de bărbați, de familii nucleare. Avem nevoie de iubire. Nu credeți?

Sunt și nu sunt

Tu înțelegi ce vrei. Dar sunt profesoara celui care îți bagă mâna în buzunar. Sunt omul care educă în spirit civic un needucabil. Sunt profesorul celui care îți spală geamurile, celui care îți dă bagheta, celei care îți pune hainele în pungă. Sunt profesoară de cartier. Sunt ce n-am fost până acum, o marionetă. Sunt la mâna ta, fă ce vrei cu mine. Nu-mi pasă. Mâine predau o nouă lecție. Profesorul cu servieta la 6 dimineața în stația de metrou cu ochii roșii, eu sunt. Eu sunt cel de pe șine, în viitoarele posibilele mele romane neconcepute încă. ”Câtă improbabilitate”, vei spune, dar eu sunt. Sunt ce sunt și adesea nu mai sunt decât ceea ce sunt: profesorul celui care se tăvălește pe jos și cerșește cu texte ieftine, scrise de mine, da. Eu i-am dat mână liberă să le ia și să le publice. El este artistul contemporan pe care nimeni nu-l înțelege și apreciază. Dar ce să-i faci..
Sunt și nu sunt ce zic că sunt și totuși mă uit în rear mirror and everything seems to be going upside down and I disappear as an unfocused image hoping for a professional photographer to adjust me. Focus me. Dar nu mai contează ce sunt când prin mine trăiesc câteva generații de boschetari. Sunt mândră.