În timp ce tu ești fericit, eu nu dorm. N-am liniște la gândul că nu te pot vedea, simți, mirosi, îngâna, certa etcetera. Nu te pot vedea nu pentru c-ai fi mort, ci pentru că nu-mi pot îngădui o asemenea slăbiciune. Iubirea nu e ceva ce poți șterge cu buretele; e ca un sâmbure ce dă să încolțească; și deși pare firavă, are rădăcini puternic încrustate în inimă. Da, dragostea este înrădăcinată în inimă pentru că de câte ori mă gândesc la tine, simt în inimă o durere angoasantă, ca o bilă metalică ce-mi face întreg trupul să atârne mai degrabă decât să se unduiască...cum făcea altădată...
Mi-am pierdut darul vorbirii, raționării, am uitat să fiu când oricum nu eram pentru că încercam mereu să fiu un cineva... Sunt un simplu om, ce a iubit un alt om, iar la sfârșitul timpului, am uitat să respir și am murit.
Mă zbat ca o venă pe o tâmplă îngândurată. Strămut în mine sentimente și tot sper să iasă la suprafață izvoare de bunăstare ori de bunătate. Însă tot ce mi-a rămas este o mașină de scris. Și o melodie-două...și mă uit la ele și m-apucă spaima...Cât poate un om să adune în el!
Am în cerul gurii numai vocale...și toate-s velare...incendiare...
