Lungă călătorie am făcutără, multe am gânditără şi la o concluzie am ajunsără: literatura este închisoarea mea. Şi nu că m-aş simţi constrânsă, nu că ar fi ca o pedeapsă, nu că m-ar restricţiona de la ce este dincolo de ea, dar pentru că mă ţine departe de toate idioţeniile, pentru că mă curăţă, pentru că mă obligă să gândesc, să produc, pentru că îmi izolează creierul, pentru că ascunde răspunsuri, pentru că îmi oferă strictul necesar.
Beau cuvinte, mânănc hârtie, cac idei, miros dulceaţă şi parfumuri şi frunze şi iarbă fără să fiu în preajma lor, simt gust de bomboana mentolată, de ciocolată, de piele curată, fără ca să fi gustat vreodată. Mă furnică expresiile, mă mănâncă dramele personajelor, mă scot din minţi tipologiile, mă intrigă jocurile de cuvinte.
Declar carantină, mă refugiez în studiu, în plimbare mentală, în izolare. Vreau să erup din mine, vreau să izbucnească revoluţia, vreau să mişc munţii din loc, vreau să însemn ceva pentru cineva, vreau să tremuri de emoţie, vreau să te depăşesc, vreau să mă închidă poliţia Limbii şi Literaturii Române pentru neutilizarea fondurilor cu care am fost înzestrată. Deloc egocentrică, deloc lăudăroasă, doar disperată de uzual, plictis şi incultură. Cu bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu