joi, 20 ianuarie 2011

Resturi silabice...


Mă aşez în faţa calculatorului cu inima strânsă încercând să descopăr ceva logic în ceea ce aş putea să mai scriu. Mă uit cu dezinteres la poza alăturată şi mă gândesc ce s-a întâmplat din momentul în care curgeau idei în capul meu până în momentul în care am ajuns pe scaun. Ce s-a întâmplat oare în momentul în care am ajuns în faţa acestui monitor? Posibilitatea ca această cale virtuală să se fi pus ca un zid între mine şi actul creării este de luat în calcul...dar nu acum.

Leonid Afremov.

Privesc tâmp şi aştept să se deruleze imaginile cuvintelor în mintea mea pentru a le lipi, de data aceasta, cu lipici, în speranţa că nu se vor dezlipi. Dar ele întârzie să apară, postarea se răceşte şi tot ce aş fi vrut să notez este cum în mijlocul nopţii, cu gândul între crăci, pluteam pe malul visării aşteptând, ca în poeziile lui Eminescu, pe cineva s-apară, să iasă de după platani, să-mi dea guriţă dulce şi s-adape-n mine copilul însetat de joacă, să jucăm cu pioni minusculi un joc pentru orbi, să mutăm piesele jos de pe tablă şi să ne-ntindem peste ea lovind cu pumnii şi picioarele, plângând pentru încă un joc pe care îl vom fi lăsat neterminat...ca pe celelalte. Mă zvârcoleam în mine şi în aşternuturi, alarmată pentru o veşnicie scurtă de imaginea unei planşe goale, pe care să nu fi fost pictat nimic, nici măcar o linie, nici măcar un chip...
Trasez cu sunetele surde lăsând să-mi vibreze coardele cerebrale, dar fără să iau seama, au început dintr-odată să iasă sute de cuvinte pe care să nu le mai opresc şi-acum nu-mi ajunge timpul, căci aş vrea pe toate să le las...
Acolo jos, arată ea.
De jos iei liftul şi te urci până la cap, la capul scării unde se încropeşte Arta. Ai grijă cât din tine iei în greutate. Suntem doi aici în lift...Să nu uiţi asta.
Călătorul uită. Liftul cade. Jos este dezastru. A murit un om.

Iată totuşi, am pictat o schiţă. Am pictat o schiţă? Da, am pictat o schiţă. Este scurtă, are două personaje, i-am dat un pic de culoare, nu e terminată. Am schiţat un zâmbet. Am schiţat un orgasm. Am schiţat o temă. Am schiţat un corpus femeiesc. Am schiţat tristeţe. Am schiţat un oximoron.

Acolo jos, se aude suav, încet.

4 comentarii:

  1. Cu totii avem momente bune si momente mai putin bune, firul vieti

    RăspundețiȘtergere
  2. Iepurele în întârziere20.01.2011, 15:34

    La ora asta/aceea, în alte cartiere - nu dăm nume - peste tot în jur era întuneric, nu doar acolo jos, căci se luase curentul, pt ce a fost "calmul de 3 ore".
    Enervant e că şi eu, pe semne, am uitat de la gând până la tastatură ce am vrut să apreciez.
    Oricum, cert e că ar trebui să chemi pe cineva specializat să repare liftul ăla!
    Frumos corpus; păcat că a murit un om! sau era omu'-rău? :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Si tu care esti? Personajul care a uitat sau cel care vorbeste?

    RăspundețiȘtergere
  4. Dacă acesta este esenţialul pentru tine, ei, am să te uimesc spunându-ţi că nu contează absolut deloc :D înlătură autorul şi bucură-te de imagini, de cuvinte, de sunetele care îţi apar în creier.

    şi vezi diferenţa dintre narator, autor, personaj...dacă e musai :)

    Numai bine!

    RăspundețiȘtergere