Diminețile de vară îmi lipsesc cel mai tare. Ele și luna din miez de noapte sufocantă când nu mai știi nici cum te cheamă. Îmi amintesc când eram mai tinerică ridicam ochii pe cer și întrebam de zor : de unde vin norii, parcă ar fi fost un loc special de unde viețuiau familii de nori, care mai de care mai pufoase, mai odioase, și se îndreptau în toate colțurile lumii pentru a ne proteja. Da...serile la munte cu cer senin, acele seri erau magice. Eu cu tata, departe de oraș, el fumându-și liniștit țigara, eu jucându-mă cu câinele de la cabană. Bliss. Acum suntem oameni mari, cu griji, cu treabă, uităm să ne și salutăm uneori când suntem mult prea apăsați de nesatisfacția calității vieții, ne bem cafelele în liniște și nici nu ne privim...dar fiecare se uită la norul său amintindu-și fiecare de altă etapă în viața sa...
Furtunile de vară sunt de departe cele mai orgasmatronice. Îți zbârlesc pielea pe tine, te ridică de la pământ și te duc în infernul lui Dante ,gustând din micile plăceri ale vieții. Îmi amintesc cu amuzament de momentele când fugeam cu mama să strângem rufele de pe sârmă. Ce adrenalină! Parcă mă aruncam de pe o stâncă într-un ocean. Atât de mare era bucuria că vine furtuna... Vâjâitul vântului aluneca pe sub ușile care se zgâlțâiau puternic, iar eu visam că ne va înghiți furtuna și ne va duce către o altă lume, un altfel de Pământ, mai întunecat, mai tumultuos. Mama mă trimitea de pe balcon, vorbindu-mi despre tunete și fulgere ca despre cele mai grave ființe, în timp ce tata mă chema mândru să văd minunanetele forme rădăcinoase întinzându-se pe întunecatul cer. Nici o furtună nu ținea atât de mult cât mi-aș fi dorit. Și ce credeți? După furtună...iese soarele. Al naibii soare! Strică el totul. Bliss.
Acum eu stau singură la cafea, fiecare în treaba sa, departe unul de celălalt, așteptând furtuna, așteptând norii și poate așteptându-ne pe noi de altădată.
