De un an de zile nu am mai ieșit din casă. Nicăieri special. Școală(muncă), casă, carrefour, unirii, afi, acasă, rahova acasă.. Evit să te întâlnesc. La MNAC, în cluburi obscure, pe terase pline de hipsteri, galeriile duhnind a intelectualitate. Evit să te văd cu cineva, o feminină pe care o dezbraci din priviri, în gânduri, în particular, la ședințe foto... Evit să mă gândesc că mi-e dor de tine. Da. Mi-e dor.
Mi-e dor de ai tăi. Nebunii tăi părinți, semi-părinți...
Fugeam atât de tare că aproape dacă mai respiram până m-am oprit în fața unui hău și mi-am dat drumul în el, de-a lungul lui...Stelele toate cădeau peste mine și mă ardeau, și mă ardeau și sânii de dor, de imbecilitatea de a iubi un om care nu te vrea și căzutul în gol îmi amintea de cum m-am simțit când te-a luat de mână lângă mine și ți-a spus că te iubește și i-ai răspuns. Și nu pot ierta... Perspectivă... Nu mă pot ierta pentru durerile ce mi le-am provocat lăsându-te să mă iei de la mine și să mă pierzi intenționat într-o lume străină vădit știind că-mi va fi prea greu să mă întorc...la mine...eu.
Peste douăzeci de ani eu voi fi bătrâna, iar tu vei fi dinozaurul.
