Mergeam încet, tăcut, îmi număram pașii și-i sorbeam pe fiecare-n parte. Așteptam la roșu mai mult decât era nevoie și pluteam pe verde, parcă să nu mă audă nimeni. Ascultam o melodie tristă și-ncepeam să tremur. Era atât de frig deodată. Îmi tremura carnea pe mine și nu voiam să mă grăbesc pentru că nu voiam să mă stropesc... în Bucureștiul ăsta există destule gropi în care să se strângă destui stropi pe care să-i aleg cu grijă pe haine. De altfel, îmi pare, de la o vreme încoace, că adun toți stropii din toate direcțiile, din toate sursele. Aș putea chiar să îndrăznesc să spun că-mi place.
Am luat toate stopurile la rând, parcă le-am cules ca pe florile de vară și le-am simțit mireasma și cântecul nu se oprea sau poate era pentru că tot apăsam
repeat. Vântul geros îmi maltrata părul în toate direcțiile și, în încercarea mea a-l stăpâni, am dat peste tine în gândurile mele când...și când. Au început să-mi lăcrimeze ochii, de la frig; pieptul îmi era atât de plin de aer și nu înțelegeam de ce mă simt atât de încărcată până când am răsuflat din plin. Uitasem să expir. Și-am tot mers o bucată de drum în ritm respiratoriu sacadat până când am ajuns la ghișeu și cu o voce străină mie, ca și cum o altă personalitate a mea vorbea, calmă și precisă, am cerut ce îmi doream de multă vreme. Doamna, blândă și dumneaei, politicoasă (poate pentru alții ar fi părut prea politicoasă) mi-a oferit cu atâta meticulozitate două bilete, de parcă mi-ar fi oferit cele mai de preț bijuterii. Vocea străină i-a mulțumit politicos și totul a părut atât de natural, de firesc, că în clipa în care m-am văzut pe aleea udă și murdară mi-am dat seama cât de rari sunt oamenii respectuoși...
Un fior atât de puternic, o emoție atât de mare, o iluminare s-au produs în mine...este prima oară, de când sunt pe cont propriu și cumpăr singură bilete la teatru. Unde am trăit până acum?
