M-am postat la metrou. Sunt afişată pe scaunele din direcţia în care mergi. Oriunde adică. Imprimeul meu se simte catifelat dintr-o singură direcţie; din cealaltă poţi să simţi limba pisicii cum îţi ia şi pielea de pe cur.
Sufăr de sindromul tourette. O dată pe lună. O săptămână pe lună. Cinci din cinci cu două. Logic, nu? Vin vremuri şi mai grele la metrou. Aş putea să găsesc o duzină de personaje pentru n romane. Ar trebui să mă mut la metrou şi asta nu e chiar atât de greu de făcut. Trebuie doar să mă pun bine cu bodyguarzii. Aş scrie cele mai tari romane. S-ar vinde ca covrigii. Şi te-ar arde la mâini când le-ai citi însetat, topindu-ţi gâtlejul şi nu ţi-ar mai veni să cobori până nu ai termina toate cele 10 pagini. Un roman în 10 pagini! Nimic prea complicat.
Dar mi-e lene. Mi-e lene să fiu grozavă. Mai bine stau la metrou şi gândesc profund la misterul din călătoriile cu metroul. Îl călăresc de la 7 ani şi nu încetează să mă fascineze. Chiar şi după ce am văzut filmul cu măcelarul care avea treabă la metrou, tura de noapte.
Aveam atâtea lucruri în minte, dar le-am uitat pe toate la metrou. Aşa îmi trebuie dacă nu mi le notez. Unele erau bune, altele mai puţin bune. Ehe...şi ce fabulam eu despre existenţa umană şi reguli, legi, manipulare şi altele de tipul ăsta.
Mai bine trag o fugă la metrou să îmi culeg gândurile. Să vă poarte duminica pe unde doriţi.
