Când am deschis ochii era o nouă zi a săptămânii întâi a lunii din care credeam că nu facem încă parte. Dar era deja ziua a doua şi eu deliram leneşă în aşternut călduţ moţăind miau! miau! Mi-era capul împuiat de cuvinte şi de imagini fructuoase, iar goliaţii din visele mele pe sfârşite mi le furau de sub nas. Cum le puneam pe neuroni, cum le înhăţau băgându-le sub hainele urât mirositoare.
M-am aşezat târziu la calculatorul acesta vechi păcănind din taste transpirate de pe urma fervorii cu care au fost atinse şi mânuite de degete grosolane...încercând să gândesc. Logica mi-a devenit Ilogica serenadă, iar literele o iau razna. Şterg de zeci de ori ca să fie bine şi recitesc tot ce scriu de câte trei patru ori pe 10 secunde maxim... Nao faz sentido... Nu îmi găsesc locul între aceste tâmpe taste care nu vor să îmi tipărească gândurile... Ştiţi, ca atunci când ai poftă de o îngheţată pe un cornet din acela crocant, cu trei cupe de arome diferite din care să te înfrupţi cu plăcere! Şi vine un gras, cu degetele murdare şi vezi cum îşi ţine degetul exact acolo unde se şiroieşte îngheţata, ţi-o serveşte, se linge pe degete şi îţi spune rânjind: Să aveţi poftă. Bleah! Nu...mersi. Mănânc hârtie...
Mai casc un pic, mă mai uit la ceas...deja se face prânziu...şi eu mi-am pierdut apetitul... Pe fundal se aude sunet de plimbat printre canale, zăboveşte câte un pic pe fiecare dintre cele pentru copii. Aud cântece stupide despre mâncare, aud replici educative, aud sunete care nu mai au niciun sens. Le barez cu neuroni storciţi şi postarea întârzie să capete ceva-ul ăla. Nu că eram eu geniu, dar totuşi... Poate nu e o zi bună pentru scris. În cinci minute, lecţii. Nu ale mele, ale unui copil amărât care nu are chef nici să se uite la mine când vorbesc cu el. "Ai mâncat sticlă" mă întreabă el pe mine. Cred că da, din moment ce te uiţi prin mine când îţi vorbesc, mi-am spus mie că nu avea rost să mai dau grai unor cuvinte barate. Aici suntem ca în junglă, fiecare pentru ea. Eu îmi apăr neuronii mei, ea pe a ei... Suntem în revoluţie totală. Revoluţia scrisului! Copila refuză să scrie! Ea insistă că ştie deja...
Fac pe dădaca. Mi se spune mamă. Mă uit iar la ceas. Ce te legeni recitată precum Pluguşorul. Mi-au pocnit mie neuronii. Copiii sunt hilari...când nu sunt ai tăi. Îl aprob pe Bill Cosby. Ca un copil mă dau şi eu cu fundul de pământ deşi eu nu am de scris "Mai lasă-mă un piiiic!", eu chiar "Vreau să scriiiiiu!". Copila mă urăşte. Privirea îi este încruntată, cu ochi teatral înlăcrimaţi se plânge că "Nu ştiiiuu!". "Nu ştiiiu cât fac 7 ori 8! Nu am făcut asta la şcoală!"
La naiba! Asta este clar una fără rost! (pauză luuungă de cinci minute) Am scrutat monitoru' cu privirea. În zarea lui nu s-a văzut nimic. Linia orizontului era acoperită de screensaver. Ştiam că e acolo, dar nu reuşeam să o văd...
"Pot să mă joc şi eu pe calculator", întrebă ea cu jumătate de gură.
"Nu".
Ţipetele se înteţesc! Televizorul urlă. Insistă că nu e corect: "Tu de ce te joci?"
Aşa e... eu de ce mă joc pe blogspot? Ar trebui să fiu mai serioasă.
"Dă-o dracului de şcoală! Ia un Farmville! Avem nevoie şi de ţărani virtuali!"
