Scriere tardivă

Când am deschis ochii era o nouă zi a săptămânii întâi a lunii din care credeam că nu facem încă parte. Dar era deja ziua a doua şi eu deliram leneşă în aşternut călduţ moţăind miau! miau! Mi-era capul împuiat de cuvinte şi de imagini fructuoase, iar goliaţii din visele mele pe sfârşite mi le furau de sub nas. Cum le puneam pe neuroni, cum le înhăţau băgându-le sub hainele urât mirositoare.

M-am aşezat târziu la calculatorul acesta vechi păcănind din taste transpirate de pe urma fervorii cu care au fost atinse şi mânuite de degete grosolane...încercând să gândesc. Logica mi-a devenit Ilogica serenadă, iar literele o iau razna. Şterg de zeci de ori ca să fie bine şi recitesc tot ce scriu de câte trei patru ori pe 10 secunde maxim... Nao faz sentido... Nu îmi găsesc locul între aceste tâmpe taste care nu vor să îmi tipărească gândurile... Ştiţi, ca atunci când ai poftă de o îngheţată pe un cornet din acela crocant, cu trei cupe de arome diferite din care să te înfrupţi cu plăcere! Şi vine un gras, cu degetele murdare şi vezi cum îşi ţine degetul exact acolo unde se şiroieşte îngheţata, ţi-o serveşte, se linge pe degete şi îţi spune rânjind: Să aveţi poftă. Bleah! Nu...mersi. Mănânc hârtie...

Mai casc un pic, mă mai uit la ceas...deja se face prânziu...şi eu mi-am pierdut apetitul... Pe fundal se aude sunet de plimbat printre canale, zăboveşte câte un pic pe fiecare dintre cele pentru copii. Aud cântece stupide despre mâncare, aud replici educative, aud sunete care nu mai au niciun sens. Le barez cu neuroni storciţi şi postarea întârzie să capete ceva-ul ăla. Nu că eram eu geniu, dar totuşi... Poate nu e o zi bună pentru scris. În cinci minute, lecţii. Nu ale mele, ale unui copil amărât care nu are chef nici să se uite la mine când vorbesc cu el. "Ai mâncat sticlă" mă întreabă el pe mine. Cred că da, din moment ce te uiţi prin mine când îţi vorbesc, mi-am spus mie că nu avea rost să mai dau grai unor cuvinte barate. Aici suntem ca în junglă, fiecare pentru ea. Eu îmi apăr neuronii mei, ea pe a ei... Suntem în revoluţie totală. Revoluţia scrisului! Copila refuză să scrie! Ea insistă că ştie deja...

Fac pe dădaca. Mi se spune mamă. Mă uit iar la ceas. Ce te legeni recitată precum Pluguşorul. Mi-au pocnit mie neuronii. Copiii sunt hilari...când nu sunt ai tăi. Îl aprob pe Bill Cosby. Ca un copil mă dau şi eu cu fundul de pământ deşi eu nu am de scris "Mai lasă-mă un piiiic!", eu chiar "Vreau să scriiiiiu!". Copila mă urăşte. Privirea îi este încruntată, cu ochi teatral înlăcrimaţi se plânge că "Nu ştiiiuu!". "Nu ştiiiu cât fac 7 ori 8! Nu am făcut asta la şcoală!"

La naiba! Asta este clar una fără rost! (pauză luuungă de cinci minute) Am scrutat monitoru' cu privirea. În zarea lui nu s-a văzut nimic. Linia orizontului era acoperită de screensaver. Ştiam că e acolo, dar nu reuşeam să o văd...

"Pot să mă joc şi eu pe calculator", întrebă ea cu jumătate de gură.
"Nu".
Ţipetele se înteţesc! Televizorul urlă. Insistă că nu e corect: "Tu de ce te joci?"
Aşa e... eu de ce mă joc pe blogspot? Ar trebui să fiu mai serioasă.

"Dă-o dracului de şcoală! Ia un Farmville! Avem nevoie şi de ţărani virtuali!"

Resturi silabice...

Mă aşez în faţa calculatorului cu inima strânsă încercând să descopăr ceva logic în ceea ce aş putea să mai scriu. Mă uit cu dezinteres la poza alăturată şi mă gândesc ce s-a întâmplat din momentul în care curgeau idei în capul meu până în momentul în care am ajuns pe scaun. Ce s-a întâmplat oare în momentul în care am ajuns în faţa acestui monitor? Posibilitatea ca această cale virtuală să se fi pus ca un zid între mine şi actul creării este de luat în calcul...dar nu acum.

Leonid Afremov.

Privesc tâmp şi aştept să se deruleze imaginile cuvintelor în mintea mea pentru a le lipi, de data aceasta, cu lipici, în speranţa că nu se vor dezlipi. Dar ele întârzie să apară, postarea se răceşte şi tot ce aş fi vrut să notez este cum în mijlocul nopţii, cu gândul între crăci, pluteam pe malul visării aşteptând, ca în poeziile lui Eminescu, pe cineva s-apară, să iasă de după platani, să-mi dea guriţă dulce şi s-adape-n mine copilul însetat de joacă, să jucăm cu pioni minusculi un joc pentru orbi, să mutăm piesele jos de pe tablă şi să ne-ntindem peste ea lovind cu pumnii şi picioarele, plângând pentru încă un joc pe care îl vom fi lăsat neterminat...ca pe celelalte. Mă zvârcoleam în mine şi în aşternuturi, alarmată pentru o veşnicie scurtă de imaginea unei planşe goale, pe care să nu fi fost pictat nimic, nici măcar o linie, nici măcar un chip...
Trasez cu sunetele surde lăsând să-mi vibreze coardele cerebrale, dar fără să iau seama, au început dintr-odată să iasă sute de cuvinte pe care să nu le mai opresc şi-acum nu-mi ajunge timpul, căci aş vrea pe toate să le las...
Acolo jos, arată ea.
De jos iei liftul şi te urci până la cap, la capul scării unde se încropeşte Arta. Ai grijă cât din tine iei în greutate. Suntem doi aici în lift...Să nu uiţi asta.
Călătorul uită. Liftul cade. Jos este dezastru. A murit un om.

Iată totuşi, am pictat o schiţă. Am pictat o schiţă? Da, am pictat o schiţă. Este scurtă, are două personaje, i-am dat un pic de culoare, nu e terminată. Am schiţat un zâmbet. Am schiţat un orgasm. Am schiţat o temă. Am schiţat un corpus femeiesc. Am schiţat tristeţe. Am schiţat un oximoron.

Acolo jos, se aude suav, încet.