Interludiu

Între mine şi tine se ridică un munte de idei care nu ne aparţin. E un bun comun de care abuzăm în timpuri de nevoie. Câteodată luăm separat idei, alte ori ne suprapunem. Muntele acesta se opreşte din crescut în momentul când ne servim din el astfel încât rămânem fără idei. Atunci apelăm la necuvinte. Închidem ochii şi ne aprindem inimile, vorbim cu trupul, cu ochii, cu pomeţii.
Îmi plimb degetele pe pielea ta fină, o străbat de la un capăt la altul, pe dinăuntru şi pe dinafară; o gust cu buzele, cu limba, cu pielea mea, fiecare por din mine vorbeşte peste nevorbele tale. Ne contrazicem în necuvântare şi ne cunoaştem fără să ne comunicăm. Îţi şoptesc cu mâna atingându-ţi pieptul, în zona cordului că nutresc sentimente puternice ce te apasă aşa...şi nu te lasă să respiri până la capăt şi zâmbeşti fără să îţi dai seama că zâmbeşti în necuvinte nutritive.
Între mine şi tine creşte un munte bogat în vitamine.



*Iubirea întreabă Prietenia:
- Pentru ce este nevoie de tine?
Prietenia răspunde:
- Este nevoie de mine pentru a sterge lacrimile pe care le laşi tu să cadă.

Eternitate artistică

Artiştii nu mor niciodată cu adevărat. 

BA din contră, ei cochetează foarte frumos cu Moartea.
Unii dintre ei preferă să facă totul cât mai dramatic, o moarte cât mai sclipitoare, cu ţipete isterice şi regrete teatrale. Iar la sfârşit numele lor rămâne, arta lor continuă. Chiar şi artiştii minori (asta nu înseamnă cei sub 18 ani), cei mai buni dintre minori (ironic, dar adevărat), sunt menţionaţi în comparaţie cu modelele lor chiar şi după moarte.
Alţi artişti preferă o moarte anonimă, de renume post-mortem. Se retrag în căsuţe uitate de ochii ziariaştilor şi îşi pun în ordine ultimele lor scrieri care să aibă un impact asupra celor care i-au iubit. Îşi scot la iveală (dar într-un sertar "ascuns") caiete din tinereţe, de la mijlocul vieţii şi , care are noroc să trăiască mult, scot manuscrise/opere de la ultima decadă a vieţii.
Şi mai sunt şi acei artişti care mor sub nasul nostru. Cei care nu dispar de pe ecran/paginile cotidianelor decât atunci când dispare trupul lor şi se întorc un timp amintind de renumele lor.

Dar artiştii nu mor niciodată cu adevărat. Rămâne pe pământ un suflu, o adiere artistică şi dincolo de toate, rămân cuvintele ce l-au definit cândva pe artist. Ne sunt amintiţi constant artişti care nu mai sunt de secole bune; asta pentru că omul are în el o nevoie de comparare. Şi un artist bun nu se va compara cu un minor, ci cu un altul la fel de bun sau dacă se poate, mai bun (deşi artiştii nu se compară în bun sau prost, ci în diferit). Sau cel puţin...câteodată se întâmplă aşa.

Fizic artiştii nu mai sunt. Ei există sub forme materiale, care acum pot fi considerate banale. Ei convieţuiesc alături de noi fără să ne dăm seama. În norii de pe cer, o frunză, un ghem, o clădire, un muzeu, o fiinţă.

Dar artiştii nu mor niciodată cu adevărat. Ei trăiesc veşnic prin ceea ce au lăsat în urmă: o pictură, un volum de poezie, un roman, o sculptură, orice altă formă de artă. Artiştii dau impresia că mor când de fapt se implantează în tot ce alcătuieşte viaţa şi trăiesc precum bacteriile: invizibili ochiului, dar foarte prezenţi în organism.